Search
vineri 24 noiembrie 2017
  • :
  • :

4. Toponimia legată de configuraţia terenului

Depănând firul poveştilor unui munte încărcat de spiritualitate şi iz păstoresc, pătrundem într-o cu totul altă dimensiune a Ceahlăului, mai puţin explorată de contemporani, dar purtătoare de tradiţii şi în mare parte, responsabilă cu răspândirea acestora şi transmiterea lor până în zilele noastre.

Toponimele sunt purtătoare de informaţii, ele servesc ca mijloc de exprimare al conţinutului şi a particularităţilor unei zone, se întrepătrund, se completează reciproc, se îmbogăţesc una pe alta în plan cantitativ şi calitativ, istoric şi geografic. Suprimarea unor denumiri tradiţionale în urma substituirii cu altele sau ca rezultat al comasării domeniilor, a satelor, revenirea din 17 februarie 1993 la vechea grafie a limbii române, prin adoptarea utilizării lui ”â” în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, tipărirea neintenţionat greşită a unor topice, au condus, cu sau fără voie şi la transmiterea denaturată a unor denumiri până la imposibilitatea de a fi mai apoi ştiute şi/sau recunoscute. Constatăm însă cu amărăciune că un astfel de proces nu are întotdeauna rezultatul scontat. Poiana Vesuri, situată în partea nord-vestică a Masivului Ceahlău, este singura zonă care deţine un număr record de 6 (şase) toponime, transmise deformat, cartografiate şi tipărite greşit în hărţi şi în cărţi: Poiana Vezure, Poiana Vezuri, Poiana Viezuri, Poiana în Vezuri, Poiana în Vesuri şi chiar Poiana în Versuri. În secolul trecut, traseul numit Poteca Duruitoarei era lipsit pe alocuri de pădure şi stâncile din coasta muntelui erau tot mai vizibile. Cărarea traversa Poiana Cailor, Poiana lui Steofan şi câteva luminişuri pline de izvoraşe, cărora localnicii le-au dat numele de Poieniţele vesele (Te umpleai de veselie când poposeai în ele!). Cu timpul însă, vegetaţia a crescut, le-a redus din dimensiuni, iar cei ce se odihneau acum aici au transformat şi denumirea (din vesele/vezile), aceasta fiind transmisă mai departe generaţiilor cu numele Poiana Vesuri (1195 m).
În zona Ceahlăului, categoria toponimelor topografice, grupate după tipul şi caracterul locurilor desemnate, este foarte variată şi din aceasta, sub nicio formă nu lipsesc:
oiconime – definesc aşezările omeneşti, sate, cătune;
– hidronime –descriu apele curgătoare – pâraiele, dar şi stătătoare – lacurile, bălţile;
oronime, stabilesc formele de relief pozitive şi negative – munţi, dealuri, movile, văi;
floronime, referitoare la vegetaţia terenului – păduri, plantaţii, rediuri;
faunonime, care cuprind numele ce reflectă particularităţile faunei, desemnând adesea şi habitatele.
şi sunt însoţite adesea sau atribuite unei caracteristici particulare a zonei.

Relieful Ceahlăului este prezent forme foarte variate, ca rezultat al orogenezei dar şi a intensei eroziuni exercitate de ape. Terasele de diferite înălţimi ale Bistriţei au fost denumite de localnici podişuri sau poduri. Interfluviile cu aspect rotunjit au primit denumirea de obcini (Obcina Boiştei, Obcina Horştii, Obcina Baicului – după numele unui proprietar de moşie, pârcălabul Baicu), iar ramificaţiilor culmilor către albii le-au dat numele de picioare (Piciorul Humăriei, Piciorul Zmeuriş, Piciorul Ponor, Piciorul Scurt, Piciorul Şchiop, Piciorul dintre Bistre, Piciorul Păltinişului, Piciorul Calului, Piciorul Poienii).

Straturile de roci ce au opus o rezistenţă mai mare la eroziune au dat naştere poliţelor. Crestele muntoase delimitate de abrupturi au primit numele de ţancuri, uneori acestea depăşind 300 m înălţime. Pe alocuri abrupturile sunt fragmentate de jgheaburi în zonele unde apele provenite din precipitaţii au creat torente sau şanţuri de scurgere (Jgheabul cu Hotar, Jgheabul Urşilor, Jgheabul Armenilor). Stâncile, martori de eroziune cu forme bizare au primit denumiri de pietre: Piatra Ciobanului, Piatra Lată, Piatra Lăcrimată, Piatra Sură. Locului în care a fost o stână şi care a devenit gras i s-a spus târlitură, iar locului bun de fânaţ: haşcă (Haşca din fundul Hangului, Haşca Audiei, Haşca Largului).

Muntele are şi faţă şi dos, Faţa Verdelui şi Dosul Verdelui, Faţa Ciocanului, iar ele au fost considerate mijloc de orientare: faţa este partea dinspre miazăzi, cea expusă soarelui, iar dosul este partea dinspre miazănoapte. Locul unde o ramura de munte se desface într-o „furcă răşchirată” a fost numit furcătură şi furcitură. Iar locul bun de trecere peste munte, unde este o îndoitură sau un mic sinclinal printre două înălţimi apropiate între ele, loc bun de trecere peste obcină sau munte a fost numit curmătură (Curmătura Stănile, Curmătura La Scaune, Curmătura Lutu Roşu, Curmătura Arşiţei). Muntele sau dealul de formă aproape conică a fost numit bâtcă. Localnicii au numit bâtcă numai partea superioară a unei înălţimi, pe care au asemănat-o unei căciuli ţuguiate sau cu un cap de om; un fel de mamelon care depăşeşte ca înălţime şi formă relieful înconjurător (Bâtca Fântânele, Bâtca Plopilor, Bâtca Cerebuc, Bâtca Strigoaiei). Vârfurile mult împădurite, de la bază integral până în vârf au primit un atribut aparte şi mai închis: Bâtca Neagră, Vf. Negrii.  Partea dinspre miazăzi a unui munte, obcină, muncel sau deal, partea cea mai bătută de soare a fost numită arşiţă: Arşiţa Verdelui, Arşiţa Cocanului, Arşiţa Boiştii, Arşiţa lui Mândrilă. Deşi expuse soarelui mai mult decât alte părţi, arşiţele nu au fost pârjolite de căldură şi nu au devenit sterpe, ele au dat naştere unei vegetaţii ierboase bogate şi unui fân de calitate superioară. Pentru localnicii zonei, arşiţa este sinonim cu văratec (Poiana Văratec) şi cu faţa muntelui, în timp ce părţile dinspre miazănoapte sunt numite oarbe sau iernatice.

Reţeaua hidrografică a Ceahlăului, bine reprezentată şi alimentată din precipitaţii este, în mare parte colectată de lacul de acumulare Izvorul Muntelui, prin afluenţii direcţi ai Bistriţei: Schit, Răpciuniţa, Ţiflic, Izvorul Alb, Secu. Bistriţa îşi are izvoarele în Munţii Rodnei, ea îşi poartă apele repezi pe la poalele munţilor Călimani, Rărău, Giumalău, Stânişoarei şi după aproximativ 150 de km, le varsă în lacul Izvorul Muntelui, acumulare creată de mâna omului, tot în albia sa. Bistricioara, de la izvorul ei din Călimani, pe un curs de 47 km şi până la confluenţa cu afluentul ei cel mai important, Pinticul, traversează sate, colectează apele Grinţieşului Mare şi Grinţieşului Mic şi ale pâraiele de pe versantul nord-vestic al Ceahlăului. O caracteristică aparte şi o cercetare atentă, cartografică şi în teren am atribuit-o Pârâului Schit. El izvorăşte de sub Obcina Lacurilor, la circa 1150 maltitudine. Pe o lungime apreciabilă el se numeşte Slatina, datorită izvoarelor sărate de pe Obcina Târşoasei, care îl alimentează. Pe dreapta, Slatina primeşte un afluent important, Pârâul lui Martin, care îşi are obârşia pe sub platoul central şi Gardul Stănilelor, în Jgheabul lui Vodă. La rândul său, Pârâul lui Martin primeşte apele Pârâului Rupturi, care îşi are izvorul la Fântâna Rece, la aproximativ1750 m pe teresa superioară şi care ”găzduieşte” Cascada Duruitoarea. După ce pârăul Slatina se uneşte cu Durăul (întregit de apele pâraielor Fântânii şi Nican), cursul nou de apă format capătă numele de Schit, străbate centrul administrativ al comunei Ceahlău, până la vărsarea în lacul de acumulare Izvorul Muntelui.

Multe alte multe cursuri de apă izvorăsc de pe sub stâncile golaşe din zona înaltă a masivului:

–    Izvorul Muntelui – care-şi are obârşiile în Fundul Ghedeonului, primeşte doi afluenţi importanţi: Pârâul Maicilor şi Pârâul Furciturii, se strecoară printre Obcina Horştei şi Muntele Sima, până la vărsarea în lac;
–     Izvorul Alb, de sub Piciorul Sihastrului, la întâlnirea Jgheabului Hotare cu Jgheabul Mare al Panaghiei, chiar de sub Stânca Dochiei este al patrulea curs de apă ca mărime – lungime, suprafaţă şi debit;
–    Bistra, ale cărei izvoare se găsesc la baza abruptului sud-vestic, formată prin unirea pâraielor Bistra Mare – cu trei afluenţi: Largu, Biruinţa şi Măngălaria şi Bistra Mică – ce a luat naştere după unirea pâraielor Stănile şi Chiliei. Cursurile celor două Bistre, Mari şi Mici sunt separate de Obcina dintre Bistre şi de Piatra Sură printr-un şir de chei şi un lanţ de cascade;
–    Bicaz-ul venit cu primele ape din Munţii Hăşmaş, colectează acum pârâul Jidanului (cu apele Bistrei adunate), pâraiele Chişirig, Taşca, Hamzoaia şi Neagra. Pârâul Neagra se formează prin unirea celor două, Neagra Mare – care izvorăşte de pe sub Turnul lui Budu şi Poiana Bâtca Neagră şi pârâul Neagra Mică – cu izvoarele  de sub Vârful Văratec şi Obcina Piatra Arsă.

În această vastă şi variată categorie, cele mai importante toponime topografice, grupate după direcţia geografică de răspândire şi cu scurte referiri, sunt:

NORD:

Piciorul Humăriei  Piciorul Zmeuriş (Smeurişu)
 Piciorul Ponorului  Dosul Ghenăzii
 Piciorul Ciocanu (NNE)  Obcina Ţiflicului
 Pârâul Răpciuniţa  Pârâul Mare
 Obcina Boiştei (NNE)  Curmătura Arşiţei (NNE)
 Pârâul Ţiflicului  Pârâul Ghenadie
 Pârâul Schit  Furculiţa sau Cuşma  Dorobanţului (NE)

 EST:

Piciorul Scurt Curmătura Lutu Roşu
La Strungă(SE) Bâtca Baicului
Obcina Baicului Obcina Horştii
Obcina Verdelui Jgheabul cu Hotar
Jgheabul Lupilor Jgheabul Urşilor
Jgheabul cu Boambe Jgheabul Armenilor
Poliţa Căprioarei Poliţa cu Crini
Poliţele Hotarului Pârâul Alb (azi Izvorul Alb)
Pârâul Piatra Lupilor Pârâu Izvorul Muntelui
Pârâul Maicilor (SSE)  

SUD:

Piciorul Păltinişului (SSV) Piciorul dintre Bistre
Bâtca Neagră (1389 m) Vf. Arşiţa (1296 m)
Vf. Neagra (1138 m) Vf. Verde (1338 m)
Piatra Arsă (SSE) Poiana Văratec
Obcina Chiliei Obcina Tablei
Pârâul Furciturii (SSE) Pârâul Neagra
Pârâul lui Budu Pârâul Bistraa

VEST:

Piciorul Şchiop Piciorul Calului
Piciorul Poienii Poiana Vesuri
Poliţa Arinişului Jgheabul Arinişului
Jgheabul lui Vodă Jgheabul Umed
CurmăturaLa Scaune Curmătura Stănile
Obcina Lacurilor Bâtca Plopilor
Pârâul Rupturi Pârâul lui Bucur (NNV)
Pârâul lui Nican (NNV) Pârâul Durău (NNV)

Faţă de unităţile de relief din jur, Ceahlăul prezintă un aspect morfologic individual, bine conturat şi clar delimitat, iar văile adânci şi evoluate care îl înconjoară aproape pe toate laturile contribuie la evidenţierea sa ca masiv izolat.

Reproducere parţială după articol ”Ceahlăul, un munte de toponimii” 
Revista Invitaţie  în  Carpaţi,  Mai 2008




One thought on “4. Toponimia legată de configuraţia terenului

  1. Daniela Post author

    Aceeaşi nedumerire legată de originea toponimului „Poiana Vesuri” a avut desigur, cu mult înaintea mea, dr. Gheorghe Iacomi.
    În volumul său „Ceahlăul în spiritualitatea românească”, semnat alături de doamna Sanda Nicolau, apărut în 1995 la Cluj Napoca, scria la pagina 97, citez:
    „O adevărată aventură lingvistică e de bănuit în spatele obsucurului toponim Poiana Vesuri (pronunţat Vezuri). Cândva locul larg unde ciobanii îşi vedeau uşor oile se numea Poiana Vesele. Când simţeau apropierea fiarelor, ciobanii strigau: Ves-le că dau la oi, măi! De la ves-le la vezi-le şi în cele din urmă la viezure drumul e lung şi pitoresc. Cine nu-l cunoaşte va căuta zadarnic urma… viezurilor care-şi au vizuinile departe de pîrîul Neagra” – am încheiat citatul.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.