Search
vineri 24 noiembrie 2017
  • :
  • :

Hangu, file de lumină…

(spicuiri din jurnalul unui pasionat de istoria locurilor pe care le fotografiază)

Ianuarie, dimineață de luni… Îmi creez săptămâna savurând visătoare cafeaua. Și mă refac după o tură în care-am tăiat ceața cu cuțitul în Ceahlău. Aici și acum e senin – așa să și fie! Telefonul sună peste liniștea-mi lăuntrică – undeva departe, cineva se gândește la mine. „Doamna Danielaaa! Se vede vârful ruinelor!” „Cum? Care?! Cine sunteți?” „Sunt de la Hangu!” Oh, gândesc… Nu au trecut nici 4 ani de la acea poveste. Ci doar 3 și 10 luni – suficient cât viața să mi se schimbe în totalitate. Și astăzi chiar e necesar să merg la serviciu și nu la plimbare, dar voi mai vedea şi mâine.

Dimineață de marți. Aceeași mireasmă de cafea, același număr mă apelează în zori. „Doamna Daniela, să știți că astăzi ruinele se văd mai bine”. Zâmbesc. Va fi un week-end perfect pentru mine.
Dar cum altfel aș putea să-mi încep ziua de miercuri…? Veștile bune vin iarăși prin telefon. Deja aștept să sun și eu vineri la Hangu. Între timp studiez prognoza meteo și verific orarul operatorilor de transport. Cursa de 8 și-un sfert spre Broșteni îmi vine prima în minte. De câte ori Ceahlăul mă aștepta am mers cu ea, rugând șoferul să oprească la intersecția cu Izvorul Muntelui. La fel îl voi ruga și acum – nu știu unde e stația în Hangu, dar știu până unde trebuie să merg, pentru că – din sutele de fotografii pe care le fac, unele reprezintă răspântii de drumuri ori furcituri pe care mi le iau ca repere în turele solitare.Plimbare pe banchiza 2016Week-end de ianuarie… Îmi propusesem să merg în fiecare final de săptămână pe Ceahlău și iată că deja nu-mi respect planurile. Crestele mele iubite, înălțimile voastre, iertați-mă, dar poveștile din adâncul apelor mă cheamă! Cobor la Gura Hangului pe urmele pașilor mei de acum 4 ani. Pământul e înghețat bocnă şi mă-ndrept cu nerăbdare să văd și lacul de aproape. Trec în liniște pe lângă aceleași cioate tăiate cu beschia la strămutare. Din larg ruinele m-așteaptă. Le salut cu reverență, mulțumindu-le c-au apărut din nou și cerându-le permisiunea de a le fotografia şi de această dată. Pășesc iarăşi spre ele tăcută, dar cu atenție și cu aceeași emoție în suflet.
Mâlul pe care mergeam odată e acum înghețat și asta-mi permite să mă aproprii de ele până la 30 de metri. La marginea apelor lacului sunt adunate câteva zăpoare. Le urc alunecând, îmi caut echilibrul fotografiind. Sub ele apa vuiește înfiorător. La baraj se uzinează, îmi spun. Sunetele sparg continuu liniștea, făcându-mă să încetinesc înaintarea. Privesc tăcută în jur: gheața de pe lac este prea subțire. O testez cu câteva blocuri desprinse cu bocancul din zăpor. E vremea să renunț și să pășesc pe pământ sigur…
Final de ianuarie… De privesc spre Inaltul cerului și aud glasul clopotelor, îmi preschimb singurătatea și neabătuta verticalitate cu acea clipa de pace în plină furtună, în care toți pescarii și-au luat mâinile de pe vâsle, să se roage… Plouă peste ruine și ele plâng. Și eu plâng o dată cu ele.
Februarie, 1. Dimineață de luni. Celebrez luna ce tocmai a trecut, cu toate darurile ei pentru care am fost deschisă să le primesc. În aceeași mirească de cafea, îmi creez aici și acum ziua, săptămâna și luna. Telefonul sună peste liniștea-mi lăuntrică – déjà vu! ”Doamna Daniela, ruinele se văd în totalitate, mai mult ca niciodată!” Zâmbesc, știu – și atât de vizibile vor mai rămâne probabil încă o lună. Studiez și mai amănunțit prognoza meteo și aștept cu nerăbdare primul final de săptămână al lui Făurar. Mă îngrijorează pământul îmbibat de apă după o săptămână cu ploi şi lapoviţă, pentru că știu că lacul nu e în totalitate înghețat. Demult îmi doream să văd ruinele asemeni unei insule înconjurată de apă și să le fotografiez astfel. Poate acum îmi va mai surâde o dată norocul.

Week-end de februarie… Pășesc tăcută pe limba de pământ ce mă desparte de ruine. Vântul rece dinspre largul lacului îmi pișcă obrajii. Într-adevăr, niciodată nu i-am văzut apele atât de scăzute. Înaintez cu grijă. Talpa piciorului pătrunde treptat 10 cm în mâlul negru, lipicios și cu miros pregnant, apoi 20 de cm și în final, dreptul îmi intră până la genunchi în capcană. E ok. Parazăpezile se spală, iar mai sus de pădurea de brazi, în apropierea caselor de pe marginea drumului naţional este un izbuc unde-mi pot curăța bocancii. Schimb obiectivele foto cu mâinile înghețate și murdare. Şi fotografiez și filmez… Pe malul scăzut al lacului văd fugari, 7 câini. Nu vreau să mă vadă și ei în absoluta-mi singurătate albă și rece.

E timpul să mă întorc. Și să-ți reamintesc povestea mea plină de dorință și determinare despre cum am ajuns la ruine, scrisă în articolul Plimbare pe banchiză, dar și  istoria insolită a Țării Hangului. Fotografiile le-am grupat într-o tulburătoare galerie foto, iar dacă timpul îți permite, te invit să-mi fii oaspete la Porția de Cunoaștere – în totalitate sau de la minutul 23.  Sau poți și tu, suflet călător, să oprești o clipă pe drumul DN 15, în dreptul ruinelor. Doar ține cont și de avertismentele mele înainte de a te aventura în necunoscut: curajul și adrenalina pot și ele păli în fața mâlului plin de capcane și a gheții mult prea subțire.Zbor deasupra ruinelorPrivesc înapoi spre ruine, deşi aş fi vrut să mai rămân de vorbă în tihnă cu ele. Stoluri de păsări asemeni îngerilor veghează deasupra lor, rotindu-se aşa cum făceau probabil odinioară pe lângă turlele măreţe ale Catedralei de la Hangu. Şi de departe parcă le-aud şoapta: „Dacă vrei să zbori spre cer, trebuie să părăseşti pământul… Dacă vrei să mergi înainte, trebuie să renunţi la tot ce te-ar putea trage în adânc”. Aşa este, în fond… povestea mea nu s-a sfârșit aici, ci ea abia acum începe…




One thought on “Hangu, file de lumină…

  1. Bogdan

    Wow! Sunt super impresionat de puterea ta de a transmite prin cuvinte emotiile si sentimentele. Am citit de doua ori textul si l-as mai citi inca o data.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.