Imanentul care urcă Ceahlăul

– de la ritualul urcării pe munte în data de 6 august, de Probejenie, la cultul umbrei piramidei în anul mânturii 2015 –

În urmă cu exact o lună, mai mult sau mai puţin pregătiţi sufleteşte şi spiritual de sărbătoare, ne îndeseam în rucsacuri cele necesari de drum şi îndreptându-ne spre Ceahlău – Muntele sfânt al românilor, am făcut – fără să ne dăm seama – cu toţii parte din imanentul care urcă muntele de ziua lui.
Cunoscut sub numele de Muntele Peonul, apoi ca fiind Muntele Pion, această denumire a fost folosită prima oară de Gheorghe Asachi, după excursia făcută în anul 1835 împreună cu domnitorul Mihail Sturdza şi mitropolitul Moldovei Veniamin Costache şi consemnată în volumul ”Itinerar la muntele Pion”, apărut în 1840. Asachi probabil, a făcut această asociere de nume cu cel al unui călugăr, care a vieţuit în secolul al XV şi a sihăstrit mulţi ani, petrecându-şi vremea în rugăciune, pe aceste locuri numite mai apoi ”Dealul lui Peon” şi ”Muntele (lui) Peon”. Acelaşi topic este atestat din 1641 (sau 1638) într-un hrisov a lui Vasile Lupu, din care reiese că schitul (Pion/Peon) a fost ridicat de un pustnic, Silvestru, într-o curătură pe care el însuşi o făcuse pe un loc domnesc. În Pateric îl găsim pe ”cuviosul Silvestru, cel mai vechi sihastru din Ceahlău care, pe timpul lui Alexandru cel Bun, întemeiază prima sihăstrie de pe Schit, denumită Sihăstria lui Silvestru. Şi din Pateric aflăm că acest pustnic a fixat hramul muntelui în data de 6 august, dată la care călugării de prin sihăstriile Ceahlăului şi din împrejurimi urcau pe munte pentru a sărbători Probajinii sau Schimbarea la Faţă, după cum este rânduită şi de calendarul creştin-ortodox.
Ritualul urcării pe munte îşi are originile însă mult mai departe. Strabon, geograful grec, povestea încă de acum 2000 de ani în scrierile sale despre un munte sfânt, Kogaionul, unde trăia marele preot Zamolxis, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri. Şi mulţi alţi istorici au considerat peste ani Ceahlăul ca fiind însuşi Kogaionul – muntele pe care se arăta Zamolxis, pe crestele şi în peşterile căruia existau altare de rugăciune. Dacii considerau munţii ca fiind sacri, adevărate vetre solare şi pe ei şi-au construit hieropole. ”Urcarea la cer din mitologia română amintea de tehnica urcării pe munte a dacilor în faza de iniţiere şi de lansare a mesagerului ceresc spre paradisul lui Zamolxis.”
Acest cult practicat de cei păgâni sadea, a fost transmis mai departe dar şi adaptat, creştinilor cu frică de Dumnezeu, călugări din sihastriile Ceahlăului, cât şi locuitori ai satelor de la poalele muntelui. Neştiutori de carte, dar cu sufletele pline de comori morale şi de valori spirituale, puţini dintre ei poate auziseră de reforma calendarului de la 1582, de potrivire a echinocţiului de primăvară cu luna sinodică – dar credinţa lor strămoşească spunea că cerurile se deschid în anumite zile, considerate sfinte şi închinate sfinţilor şi la solstiţii şi echinocţii. Poate şi de aceea urcarea pe munte consemnată de Romulus Vulcănescu în Mitologia română, p. 360-361, la care a participat şi el, a avut loc în ajunul zilei închinate Sf. Maria şi nu pe data de 6 august.
În ajun de 15 august, ne spune Vulcănescu, urcau pe munte patru bucimaşi cu buciume de alun; ei strângeau vreascuri de jnepeni şi brad şi făceau patru ruguri, pe care le aşezau în punctele cardinale ale muntelui. La începutul asfinţitului le aprindeau şi pâlpâitul flăcărilor anunţau peleririi că a venit vremea urcării pe munte. Ei plecau călăuziţi de bătrânii cunoscători ai cărărilor şi însoţiţi de preotul din sat. Aveau în desagi vin, merinde şi vase de lut cu apă. Mergeau solemn şi nu vorbeau. Pentru că era întuneric şi trebuiau să ajungă pe culme înainte de miezul nopţii, din cinci în cinci pelerini, unul purta o făclie. Ajunşi pe munte, privegheau şi se rugau strânşi în cerc. La răsăritul soarelui, se ridicau în picioare, cu faţa spre răsărit, ridicau mâinile spre soare, apoi îngenunchiau şi mulţumeau cerului că li s-a mai dat prilejul a de urca încă un an pe munte. După rugăciune, luau masa şi horeau de se cutremura muntele.  La prânz, trebuiau să coboare de-ndată, să nu-i prindă asfinţitul pe munte, ci să-i găsească la casele lor, iar muntele să rămână gol la apus.
După anii ’89, o dată cu ridicarea celor trei schituri pe Masivul Ceahlău – Schitul Cerebuc, Schitul Stănile şi Schitul Schimbarea la Faţă – tradiţia despre care nu sunt referiri în anii comunismului, a fost reluată şi practicată de foarte mulţi creştini. Din ajunul zilei de 6 august întreg muntele răsună de glasuri cuvioase şi cucernice. Ceahlăul, Muntele Sfânt, s-a întors acasă.
După anii 2000 însă, practica urcării pe munte în ziua de 6 august s-a transformat într-un adevărat cult al piramidei şi a umbrei sale. Încă din luna iulie, pe internet sunt lansate din ce în ce mai multe materiale foto, video şi scrise, al căror subiect anunţă apropierea datei la care va avea loc un fenomen anual unic, incomparabil şi neegalabil, apariţia umbrei piramidei.
Aidoma anilor de-odinioară, de cu seară şi în timpul nopţii, o explozie necontrolată de turişti, astăzi mai zgomotoşi şi mai puţin credincioşi, iau cu asalt muntele, dar mai ales Vârful Toaca, în aşteptarea răsăritului şi apariţia umbrei. Fie cum i-am numit eu – vânători de umbre piramidale, curioşi sau evlavioşi, ei sunt prezenţi aici în ziua în care lumescul ascede spre divinitate, iar natura se închină, pălindu-şi florile şi iarba la sfârşit de vară.
Privind pe pista timpului, din vechime în trecut, de la dacii care urcau pe munte pentru a se ruga, pentru a fi mai aproape de cerurile în care sălăşluiau zeii lor, le-am conferit apoi respect pentru atitudinea solemnă şi pioasă sătenilor români care înaintau pe poteci spre crestele acestei guri de rai. Determinarea turiştilor de astăzi, mânaţi de noi scopuri şi curiozităţi, îi face pe aceştia să fie lipsiţi de constrângere dar plini de convingere. Fără să-şi imagineze, ei păşesc acum indirect spre cerul deschis în zi de mare hram. Încărcaţi cu puterea de a-şi înălţa vibraţiile atât de Sus, până la contopirea lor cu toate energiile Divine, ei sunt imanentul care urcă, transcendentul care coboară, inconfundabil şi inexplicabil, de mii de ani – Ceahlăul…!

 Despre umbra piramidei şi alte fenomene optice complexe vă voi vorbi în articolul următor. Materialul de mai sus a fost prezentat la Porţia de Cunoaştere © cu tema ”Misterele muntelui sacru, mit sau realitate” – 3 sept.2015 pe care o puteți urmări prin bunăvoința Ziar Piatra Neamt și aici:

 



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.