Search
marți 26 martie 2024
  • :
  • :

Prin codrii Ceahlăului

Mândrei armate românești, închin această povestire.”

 Și vouă, cititorilor mei, spicuiri din acest Jurnal la împlinirea a

100 de ani de la ”Excursia Ofițerilor Regimentului Mihai Viteazu Nr. 6, 20-26 iunie 1912 prin codrii Ceahlăului
Lucrare publicată pentru întâia oară În Anuarul Societății Turiștilor Români”

(Tehnoredactare: Daniela. Grafie reprodusă conform tipăriturii originale)

”Așteptam să se hotărască ziua plecării. Tocmai în acest timp, gazetele erau pline cu descrierea unor catastrofe de cale ferată întâmplate, unele la noi, iar altele în streinătate. Și, lucru de mirare!… cu toată teama ce-mi rodea sufletul par’că simțiam totuș, o mare mulțumire gândindu-mă că voiu avea prilejul să schimb zăpușeala înăbușitoare a Bucureștiului pe un dram de aer curat din creierii munților. Aveam să merg în tovărășia ofițerilor regimentului Mihai Viteazu No. 6, din București, sub conducerea domnului colonel Panaitescu, comandantul regimentului.”

”Am pornit din București pe o noapte senină. La Bacău ne-am mai înviorat corpurile cu câte o gustare de dimineață. Aci vagonul nostru fu trecut pe linia ce duce spre Piatra-Neamțu. Fiind ziua deabinelea, cei mai mulți priviau cu nesațiu silueta mult doriților munți, care se înalța măreață în zarea Carpaților Moldovenești. Case răslețe, sate singuratice, păduri, câmpii, semănături – unele frumoase, altele plăpânde – alunecau pe sub ochii noștri, ca undele repezi ale unei cascade ce-și prăvălește spumoasele-i ape depe creasta râpoasă a munților presărați cu stânci.”

”Câteva ore în Piatra-Neamțu”

”Dela gară, am pornit în oraș cu trăsurile. Am tras deadreptul la sediul ”Cercului Militar”. Prima grijă a domnului colonel Panaitescu fu ca să rânduiască însărcinarea fiecărui ofițer pentru restul excursiunii. Domnul sublocotenent Pântea, fiind de fel din județul Neamțu, deci mai cunoscător prin partea Iocului, fu însărcinat să rostească de masă. Apoi am pornit cu toții peste Bistriță, la Urlătoare, spre podul plutitor din dreptul orașului. Am trecut pe țărmul celălalt, având printre noi și pe d-nu Popovici, profesor de geografie la liceul local și ne oprirăm în dreptul unei vâltori de apă, care, din pricina marelui zgomot ce-l face, e numită de Pietreni, Urlătoarea. Aci, ne așezarăm pe malul apei, fiecare cum îi veni mai bine; priveam cu viu interes lupta plutașilor cu valurile vijelioasei Bistrițe și ascultam la conferința sub aer liber, a d-lui profesor Popovici: ”despre forma și construcția munților Țerii-Românești și în special a munților județului Neamțu”. După d-nu Popovici vorbi tovarășul nostru de excursiune, d-nu profesor George Maior din București: ”despre importanța Florei în cunoașterea înălțimilor munților”. Trecând Bistrița înnapoi, am continuat drumul «La casele Domniței Elena Cuza», «Spre Mănăstirea Bistrița», «La Straja» și”

”Dealungul Bistriței”

”Șerpuind cu trenul când pe dreapta, când pe stânga râului, ne pironeam privirea pe câte o plută ce se lupta cu valurile vijelioase și pline de spume ale Bistriței sau pe câte o teșitură prăpăstioasă a munților, ori pe culmea plină de nemuritorul verde al brazilor: înaintam din ce în ce mai mult în inima munților. Și pe măsura ce pătrundeam mai afund în adâncul tainelor lor, rămâneam și mai uimiți, și mai vrăjiți, de farmecul atâtor priveliști minunate cuprinse între hotarele mândrei noastre Românii, până pe”

”Pe valea Tarcăului”

”La o cotitura, simțirăm că locomotiva luptă mai greu cu vagoanele ce se țineau lanț după ea. Deodată, șuerături puternice de țignale spintecară văzduhul. Mașina flueră și se opri brusc: ieșise un vagonet depe șine. În sfârșit, vagonul fu așezat iarăși la locul lui și ne urmarăm mersul mai departe, spre Brateș. Cascadele de ape ce-și trimeteau spumele în valurile grăbite ale Tarcăului, copacii – rupți de furtuni, uscați de soare și jupuiți de vreme – răsturnați peste tot locul, pietroaele uriașe cari răsăriau în albia râului spumos, răcoarea vremii, posomoreala cerului, producea în sufletele noastre cele mai felurite simțiri. Sosirăm, în sfârșit, și”

”La Brateș”

”Aici este unul din punctele principale ale exploatării pădurilor din partea locului, de către Societatea Göetz. Trenul gonia într’una, gâfâia de zor și urca, urca mereu la deal până”

”La schitul Tarcău”

”Aici trenul se opri. Ne coborârăm cu toții din vagon pentru un popas la pichetul grăniceresc din apropierea schitului și apoi urcarăm dealul până la schit. În curând umplurăm vagonul cu toții, și trenul își începu iarăș urcușul. Astădată o luarăm în sus, pe apa spumegosului Bolovăniș. Înfruntând stânci, bușteni, pietroae uriașe, micul pârâu își rostogolea la vale undele sale neobosite de drumul lung făcut din creierii munților până aci și neînspăimântate de calea pe care o mai aveau încă de străbătut. Un șuerat prelung ne dete de veste, că ne apropiem de Brateș. Printr’un oftat și mai prelung, vestirăm și noi, stomacurile noastre, că s’au apropiat de masă. Era ora 2, când trenul se opri în stație.”

”La masă, în Brateș”

”Cu toții o pornirăm întins spre sala de mâncare. Totul era gata. Mâncarăm împărătește. Toți Brătășenii par’că se înțeleseseră să ne înconjoare cu atâta grijă și bunăvoință în cât să nu-i mai putem uita niciodată. D-nu Pitaru, șeful infirmeriei locale a societății Göetz și cumnat al d-lui sublocotenent Pintea – cheia excursiunii – era cu adevărat sufletul întregii rândueli făcute pentru minunata noastră primire. Buna dispoziție a tuturor făcu să se scurgă vremea cu atâta repeziciune încât nici nu băgaserăm de seamă că ne apucase ora patru stând la vorbă. Ne luarăm, fiecare, calabalâcul, și-l cărarăm pe la gazdele noastre. De acum, aveam de mers mai mult pe jos. Fiecare aveam câte un ciomag cu bold de fier la vârf; numai d-nul profesor Maior nu vru cu nici un chip să se deslipească de bastonul său din București. După ce ne luarăm bun rămas dela Brătășenii pornirăm spre inima munților Neamțului.”

”Pe valea Aței”

”Cum ajunserăm la vărsarea râulețului Ața în Tarcău, lăsarăm albia Tarcăului să-și urmeze cursul său; iar noi o cotirăm la stânga, pe valea Aței. Mergeam cu toții, mai mult tăcuți. Când și când, răsăria din Iungul șirului câte-o vorbă, câte-o glumă, câte-o întrebare. Mai multe râmâturi de porci mistreți, presărate în calea noastră, făcură pe unii să-și pipăie revolverele. Albia Aței nu e largă. Din pricina capricioaselor șerpuituri ale șuvoiului de apă ce-i urla în fund, călătorul se vede nevoit, mai la fiecare pas, să treacă depe un mal pe altul, fie pe câte-o bârnă așezată din mal în mal, fie pe câte un pod ce amenință a se prăbuși în fundul văiei cu trecător cu tot. Mai toți luară câte-o bae fără voe. Răcoreala din ciubote par’că ne mai învioră căci ne dete prilejul unui șir de glume pe seama căderilor noastre în Ața. Cu adevărat, par’că… ne trăsese ața… unul după altul. La ora unu fără un sfert am început adevăratul urcuș pe piciorul muntelui Preluca. Dela fosta vatră a satului Ața am pornit”

”La stâna”

”Depe culmea muntelui. Părea c’am fi vrut s’o luăm cu asalt. Locuința ciobanilor era construită din bârne de brad. Prin pereții celor două încăperi fluera vântul ca la el acasă. În lăuntru ne aștepta un foc strașnic. Înghețatele și plouatele noastre mădulare aveau în sfârșit prilejul să se mai desmorțească oleacă la dogoarea flăcărilor. Imbucam de zor, când din mămăligă, când din brânza de burduf. Apa limpede și rece din bota ciobănească mi se părea de o mie de ori mai gustoasă decât purtată în ciubote. La trei și un sfert, eram gata de drum. Nu departe de stână ne întâmpină, o droae de cai frumoși și voinici. Erau ai Domeniului Coroanei semn că intram pe pământul altor stăpâni:”

”În codrii Bicazului”

”Ne apropriam de râul Bicaz când zărirăm venind din susul apei un transport de bușteni al societății de exploatare ”Eichler”.

Spre a fi mai siguri că trenul nu ne va lăsa pe jos pornirăm înainte pe d-nu sublocotent Pântea cu însărcinarea să oprească trenul. Cum sosirăm la tren, aflarăm că mașinistul avusese ordin ca să ne aștepte, lucru care ne bucură. D-nu Primar al Bicazului ne ieși întru întâmpinare chiar aci, la întâlnirea Secului cu Bicazul. Această societate își avea așezate toate instalațiile trebuincioase fasonării bradului. Ei exploatează păduri străine de cele ale Domeniului Coroanei. Unele din aceste păduri trec chiar peste granița ungurească.”

”Spre graniță”

”După câtăva așteptare, trenul fu gata. Noi luărăm loc pe niște bănci-vagonete. Colonelul se sui pe platforma locomotivei. Un fluerat prelung ne vesti că pornirăm spre tărâmuri necunoscute. Soldatul fotograf, uitându-și pe un buștean din curtea fabricii aparatul fotografic, sări din tren și o croi de goană înapoi. După o sumedenie de chiote și semnale, trenul se opri și aștepta pe posnașul uituc. Apoi plecarăm dealungul graniței. Dela gura pârâului Ticoș, o pornirăm pe granița dintre Transilvania și Țara-Românească. Mai merserăm ca preț de zece minute pe valea Bicazului și apoi o cotirăm spre dreapta tot pe graniță luând-o astădată pe valea Chișirigului. Hotarul dintre noi și Transilvania în această parte îl formează albia pârâului Chișirig care se varsă tot în Bicaz. Trenul mergea chiar pe muchiea văiei și cu toate că eram cu spatele înspre vale, când îmi aruncam ochii într’acolo îmi ziceam cu groază Doarme, ferește de vreun răsturniș! că tocmai în apa Chișirigului ne-am fi oprit. Și răsturnișul nu era lucru peste putință mai ales că șinile trenului erau așa de apropiate că în orice moment convoiul de vagoane își putea pierde balansul, prăvălindu-se în vale, cu noi, cu tot. Dela Chișirig în sus ne hotărârăm a urca  muntele cu funicularul. Unchiașul pe care-l luaserăm dela Tașca spre a ne călăuzi ne cam taia curajul, pomenindu-ne numeroasele întâmplări nenorocite, petrecute cu acest funicular. Totuși, mai mult datorită nestrămutatei hotărâri a d-lui Colonel căzurăm la învoială cu toții ca să urcăm muntele cu funicularul. Ungurul dela canton se dădea de ceasul morții, vorbind cu conducătorul funicularului pe ungurește să fie cu băgare de seamă și să ia toate măsurile spre a nu se întâmpla vreun accident la urcarea în vârful muntelui dintre Bistre.”

”Spre piscul munților, cu funicularul”

”Panta ce ne rămânea în urma părea ca o prăpastie sub picioarele noastre, iar noi păream suspendați deasupra ei. Pe deasupra câteunei văi, sau pe deasupra albiei câteunui pârâiaș rătăcit prin sfârcurile munților, simțiam că viața ne-ar fi fost și mai în primejdie dacă s’ar fi întâmplat vreun accident în astfel de locuri. Până am ajuns sus, pe vârful muntelui, par’că – vorba bătrânească – a fost o mie de ani. Când panta se netezi de-abinelea grija începu a mi-se mai risipi. Când pusei piciorul iarăș pe pământ, fusei cu adevărat sigur că viața mea nu mai atârnă de capriciile unei funii de sârmă. Spre Bistra am pornit-o pe jos, căci mecanicul nu se încumetă a ne garanta soliditatea funiei ce servia această panta, fiind veche și ruginită mai pe dearândul. Ni s’a spus că depărtarea până la cantina din Bistra nu era mai mare de opt sute de metri, așa că o puteam face pe jos. In sfârșit la orele douăsprezece și zece minute sosirăm”

”La cantina din Bistra”

”Domnul Pavel Chihaia, stăpânul cantinei, în loc să fie un om potrivit sălbăticiei codrilor unde negustorea, era, dimpotrivă de o voioșie neîntrecută. Era un nesecat isvor de glume și de ghidușii pline de mult duh. Atâta veselie și atâta cuviință am găsit în acest negustor răsleț din fundăturile munților Neamțului cum de multe-ori nu găsești nici la negustorii din inima târgurilor celor mai de frunte. Masa ce ni s’a servitla Bistra ar fi fost vrednică de cel mai faimos banchet ce s’ar fi dat în cinstea cuiva. In buna dispoziție generală, cina luă sfârșit. Sosi dinspre Poiana Sură și trenul ce avea să ne ducă până în apropierea Ceahlăului. Aflarăm că întârzierea sa – căci sosise cu întârziere – se datora ruperii osiei unui vagon. Pe la orele trei se începură pregătirile pentru rânduirea trenului și a vagonetelor ce urmau să pornească împreună cu noi”

”Spre Poiana Sură”

”Mai aveam un crâmpei bun de mers cu trenul. La trei și douăzeci pornirăm dela Bistra. Această plimbare cu trenul fu tot așa de minunată și plăcută ca și cele din nainte. Minuni de priveliști se răsfățau: în dreapta, în stânga, în față, în urmă, în toate părțile. Ochii noștri nu se mai săturau privind. Verdele brazilor, prăpăstiile munților, cristalinul izvoarelor, strălucirea soarelui, vâjâitul apelor: toate, toate te fermecau. Dela un cârd de vreme ajunserăm, tot mergând, printre niște munți pe unde odinioară, focul  pârjolise păduri întregi. Cercetând, aflai că în urmă cu vreo cinci-șase ani, un foc năprasnic doborâse copaci uriași și desbrăcase falnicii munți de verdeața lor cea plină de viață. Focul, se spune că luase naștere din Transilvania și că pătrunsese și la noi fără să ție seamă de somațiile de oprire ale grănicerilor. Se vede că fusese pârjol mare, căci ni-se urîse de când mergeam cu trenul prin zona pârjolită. Când ne-am dat jos în valea Poienei Sure, încă nu se sfârșise cu stârvurile pârlite ale brazilor rămași în picioare, fără viață, din vremea incendiului.”

”Pe culmile Pietrei Sure”

”Privit de jos, din vale, vârful Piatra-Sură, ce ține de masivul Ceahlău, se înălța în toată măreția sa. În stânga un munte aproape sterp, al cărui nume nu l-am putut afla, la dreapta: panta domoală a muntelui Butca Neagră, acoperită până’n creștet cu veșnicul verde al bradului, iar între ele: prelungirea văiei Poiana Sură; iar sus, în împărăția norilor, ca niște turnuri de cetate, răsfățându-se în bătaia soarelui: vârfurile ascuțite ale masivului Ceahlău, dintre cari cel mai înalt și mai ascuțit în acest capăt al bătrânului Pion era Piatra Sură. Atât de mult mi-a plăcut această priveliște, încât rămăsei de ceată, ca s’o schițez pe carnetul meu de călător, de oarece fotograful nostru terminase plăcile de sticlă pe cari le luase la plecarea sa din Bicaz. Mă văzui silit dar să-i ajung din urmă pe tovarăși, căci altfel ași fi fost amenințat să le pierd urma, de oarece începuseră a se afunda în desișul pădurii din poalele muntelui Butca Neagră.  Pe unde o luaserăm noi, poteci nu prea se zăriau. Călăuza noastră mergea în frunte, alături de d-nu sublocotenent Pântea care-l ținea de scurt ca să nu ne facă să rătăcim drumul. Nu începuserăm  urcușurile bine și simțirăm nevoia popasurilor cât mai dese. Dela un cârd de vreme lăsarăm și umbra de poteci pe care porniserăm și o luarăm otova prin hălăciuga de crăci, peste buștenii putregăiți – doborâți de furtuni din cine știe ce vremuri – călcând la voia întâmplării, când în gol, când pe câte o piatră ce o lua la goană de sub picioarele noastre. Poporul începu să murmure, mai ales când văzu că drumul pe care o luaserăm era cât p’aci să ne întoarcă iarăș la locul de unde plecaserăm. Tot cotind, tot urcând, ba alunecând, ba târându-ne, ori mergând deabușilea: sosirăm lângă peretele stâncos al vârfului Pietrei Sure. Aci, făcurăm un popas mai lung. Panta prăpăstioasă ce se deschidea la picioarele noastre ne înfioră. Peretele drept ce se înălța dela noi în sus ne îngrozia. Bolovanii de stâncă prinși din loc în loc pe peretele pietros al muntelui și lipiți par’că numai cu mușchiul care de veacuri, crescuse la încheieturilor lor, ni se părea că stăteau gata să se deslipească de stânca uriașă sub care ne odihniam și să se prăbușească peste noi. Când să ne apropiem de coama ce începea din Piatra Sură și mergea spre cel mai ridicat punct al Ceahlăului – Pionul – mai făcurăm un popas lung. Aci, predominam cu privirea toată panorama munților ce-și înălțau coamele în largul zării noastre. La spate aveam stânca cenușie, ce se ridică dreaptă spre nori, a Pietrei Sure; în vale, în jos, îți ameția privirile panta prăpăstioasă ce dădea în Poiana Sură, presărată din loc în loc cu câte un un pui de brad, pantă pe care, când am privit-o de sus ne-am minunat cum am putut-o urca: avea o aplecătură încât abia te puteai ține pe brânci urcând-o. Câtă teamă n’am simțit urcând povârnișul repede al acestei prăpăstii, câte pietre nu ne-au alunecat de sub picioare, mergând vâjâind până în valea depărtată, câți copaci n’am desrădăcinat agățându-ne de ei, fie când alunecam, fie când vroiam să scurtăm drumul cu încă un pas spre culmea Pietrei Sure! Dar, în schimb, acum ne desfătam privirea peste culmi și văi, uitând neajunsurile întâmpinate în lungul urcușului. Până la culmea muntelui, nu mai merserăm mult. La ora patru și douăzeci de minute, porniserăm din valea Poienii Sure la cinci și jumătate, ne-ajutase Dumnezeu de sosiserăm pe culmea muntelui. Cu câtă mulțumire priviam valea din ceastălaltă parte a culmii! Mai de-aberbeleacul, mai pe spate, când strecurându-mă pe sub trunchiurile copacilor doborâți jos de vreme, când luând-o de-a lungul sau de-a curmezișul lor, mai cățărându-mă de-o cracă, mai isbindu-mă de alta, ori alunecând de-a vălătucul după vreo piatră ce-mi fugia de sub picioare, cu chiu cu vai prinsei depe urmă pe călăuză. Pădurile prin cari mergeam acum nu mai fuseseră exploatate. Numai copacii – foarte numeroși – căzuți de-a lungul și de-a curmezișul pădurii ne stânjeniau. Cămășile ne erau leoarcă de nădușeală, totuș nu ne sinchiseam: mergeam cu grabă, căci se apropia noaptea pe”

”Masivul Ceahlău și legendele lui”

”Dete Dumnezeu de ieșirăm, în sfârșit, iarăș la loc liber. Astădată, lanțul Ceahlăului se ridică măreț în fața noastră, în toată splendoarea lui. Din talpa poienei în care pătrunseserăm, se înălță drept ca un perete lanțul de stânci uriașe ce formează catena Ceahlăului.
Ca o cunună sălbatecă se ridicau aproape în tot lungul masivului, năprasnicele țuguiuri de piatră ce-i dădeau acea formă bizară când erau privite din depărtare. Par’c’ar fi fost un grilaj gigantic, presărat cu colți de stâncă ascuțiți de vreun uriaș ce-și va fi avut palate dincolo de nepătrunsul zid de piară. Brazi singurateci, semănați de întâmplare la subțioara vreunei stânci lipite de peretele muntelui, păreau din depărtare ca niște fire de pae. Din puzderia de nori ce se plimbau în juru-i, se ridică falnică «Panaghia» sau «Stânca Fecioarei» înălțându-se întocmai ca o piramidă măreață pe vârful căreia nu s-a odihnit decât vulturul și de fruntea căreia nu s’a atins decât suflarea vântului și stropii ploaiei. Credința localnicilor este că duhurile ce sălășluesc  pe acest vârf necălcat de picior omenesc au puterea suprafirească de a risipi norii și a schimba timpul. Nu departe de Panaghia se ridică vârful Toacăi, cel mai înalt punct al Ceahlăului. Pe acest vârf se spune că voievodul Mihail Sturza ar fi ridicat o cruce, pentru care pricină, n’am putut afla. După Panaghia și Toaca, unchiașul care ne călăuzia începu a-mi înșira un noian de stânci, fiecare cu numirea și legenda sa: «Stânca Dochiei», «Vulturul lui Traian», «Detunata», «Piciorul Sihastrului», «Stânca Dorobanțului» și altele, cari mai de cari mai pline de farmec și mai învăluite în mister. Despre muntele Ceahlăului, mi-a spus că a fost ridicat acolo din porunca Împăratului Traian, că să apere țara de vrăjmașii cari veniau dinspre Soare-răsare. Pe vârful Toacăi, înalt de 1905 metri lăsă împăratul un soldat de ai lui cu o toacă, și-i porunci să bată în toacă până o auzi el dela Împărăție, ca să vie cu oștirea. Soldatul lăsat acolo, a tocat el cât a tocat, până când, într’o zi, se trezi străpuns de-o săgeată trasă de unul din vrăjmași, așa că nu mai avu cine toca. Drumul pe sub poalele Ceahlăului era, pentru mine, plin de un întreit farmec. Soarele, tocmai pornia spre scăpătat. Strălucirea ultimelor raze ce isbeau stânca preșuvă a muntelui părea ca o cunună de aureolă cerească pe ascuțiturile țepoase ce se ridicau pe coama Ceahlăului întocmai ca podoabele unei diademe împărătești. Piscurile ascuțite răsfrângeau în ochii noștri strălucirea celor din urmă raze ce străbăteau peste culmile munților Transilvăneni, care se ridicaseră ca o stavilă nepătrunsă. Pe pajiștea din preajma Ceahlăului înaintam ușor și cu spor. In cursul drumului, făcurăm un popas la un izvor limpede și rece, mai rece ca ghiața. Mi-se spusese că dincolo de coama muntelui se află”

”Schitul Durău”

”Scoborâșul fu mai repede, dar și mai obositor. În goană, ca să sosim mai degrabă în vale, nu ne mai uitam pe unde călcam. Mergeam otova; ba nici chiar de cărări nu ne mai țineam. Geana de întunerec ce se revărsase peste munți începu a se îngroșa. Noaptea își întinsese lințoliul ei întunecos peste întreaga Fire. Unchiașul ce ne călăuzia îmi spusese că prin partea locului, deseori, se întâmpla de ies înaintea oamenilor, răsărind ca din pământ, câte-o namilă de urs de te bagă ‘n sperieți; și poate să aibă orbul găinilor ca să-i scapi din labe. Nu prea mă încumetam să pot duce o luptă c’un urs, numai cu revolverul, totuș îl scosei din buzunar. Mi se părea că din toate părțile în spre mine tot soiul de lighioane, mă gândiam că de-o veni vreun porc mistreț, mă voiu cățăra în arborii cei mai înalți. Mă întrebam însă, ce m’aș fi făcut când ar fi dat peste mine vreun urs? Îmi făceam planul că, și de urs, tot în vreun copac mi-aș fi putut afla mântuirea. Dar de teamă ca să n’o pățesc zisei mai bine, Doamne, ferește-mă de jigăniile pădurilor! Nu doresc nimănui dintre cetitori, starea sufletească în care mă găsiam eu în acele clipe. Singur; întunerec besnă; vâjâitul pârâului să tot ți-se pară că sunt pași de fiare; toate umbrele ce ți-se năzăriau, să crezi că-s tălhari de codru ce-ți pândesc punga și viața! Brr…: par’că mă cutremur iarăș! Câteva licărituri de lumină ne vestiră că schitul nu mai era departe. La porțile bătrânului Durău fuserăm întâmpinați de câțiva călugări. Ca să ne facem datoria de creștini, a doua zi ne duserăm și la biserică.  Dela biserică, ne întorserăm iarăși în mănăstire, unde ne făcurăm catabalâcul și-l pornirăm la vagoane”

”Spre Răpciuni”

”Trenul spinteca văzduhul c’un șuerat puternic și dând drumul frânelor, porni la vale. Pornind dela Durău, am urmat cursul pârâiașului Durău până la pârâul Schitul; iar de aci, am cotit-o la dreapta, mergând mai departe, tot pe malul drept al apei.”

”Cu pluta pe Bistrița”

”La ceasurile douăsprezece, eram cu toții pe malul Bistriței, privindu-i valurile vijelioase cum se sbăteau și se frământau, vrând, par’că să doboare totul în calea lor. Pluta cu care aveam să străbatem lungul Bistriței, dela Răpciuni la Piatra-Neamțu sta gata se pornească. După ce fu împinsă spre largul apei, cei trei plutași se rânduiră la locurile lor: doi la cârmele din față, iar unul la cea din ‘napoi. Talazurile se sbăteau mânioase și spuma lor alburie pătrundea printre buștenii înfrățiți cu de-a sila, până sub picioarele noastre. Malurile ne păreau ca niște șerpi ce se târau, alunecând în sus, pe marginea furiosului râu. Casele treceau pe lângă noi ca nălucile. Nici nu băgarăm de seamă când sosirăm în dreptul Hangului. Toți cei care ne zăriau își avântau pălăriile în aer, drept salut. Copiii strigau «ura» cât îi țineau graiul, iar noi cântam de zor. Această apă vrăjită aluneca întocmai ca o regină mândră de supușii săi, ce păreau a sta încremeniți de respect pe ambele maluri. Când potolită, când furioasă, după cum supușii o turburau sau o lăsau în pace, aluneca de zor, vâjâind într’una și biciund cu valurile sale spumoase stâncile ce aveau îndrăsneala să-și scoată capul la iveală. Buhalnița, înghesuită în văgăuna ei îngustă, o lăsasem în urmă; nici valea largă și deschisă a Izvorului Alb nu se mai vedea. Intrasem în valea îngustă dintre Secu și Izvorului Muntelui. Un noian de pârâiașe se revărsa în apa Bistriței, pornind din adâncurile munților spre a îngroșa undele repezi ale bătrânului rău. Cum străbăturăm coturile dela Cârnu, zărirăm ca ieșit din pământ, pentru cea din urmă oară, masivul trufaș al Ceahlăului.”

”Un popas”

”Opriserăm pe malul drept al Bistriței, așa că fuserăm siliți să trecem cu podul plutitor de cealaltă parte, în Piatra. Cum ne văzurăm pe malul stâng, o luărăm drept spre Hotelul Regal, unde ne aștepta masa.”

”Spre casă”

”Aproape de nouă seara, luarăm câteva trăsuri și pornirăm spre gară și după puțin timp pornirăm spre căminurile noastre, ducând din Munții Neamțului cele mai plăcute amintiri. Cum încetară pufuiturile locomotivei, obosiți, par’că, de atâta drum, începu a ne vâjâi pe la urechi, larma vieței de muncă a Capitalei, fluerăturile fabricelor, sgomotul căruțelor, uruiturile tramvaelor: redeștepta în noi viața uitată o clipă a Bucureștiului.”

”Dar câte dorințe mărețe nu mi-au năpădit simțirea sub înrâurirea vrăjită a sunetului argintiu ce părea că ne trimite acel freamăt de acioae, tocmai din vârful Ceahlăului!…”

Facebook Comments




7 thoughts on “Prin codrii Ceahlăului

  1. Horatiu

    Respect!
    Temeinica si pasionata cunoscatoare a Ceahlaului si imprejurimilor.
    Multumesc si pentru pagina asta de istorie, astept cu nerabdare si altele,
    N-as fi crezut ca inaintasii nostri erau atit de activi: la 1912 cale ferata (forestiera, desigur) pina sub Piatra Sura si de asemenea de la Durau pina pe malul Bistritei! Mi-am imaginat ca la vremea aia locurile astea erau aproape pustii.
    Ture faine sa aveti, si cred ca ne-om intilni pe nemarcate, daca tot le colindam asa des!

    Reply
  2. Mircea Ordean

    E interesant…
    De aplicat totodata doua filtre, ae celui care cauta in spatele vorbelor mari (a fost si este o inclinatie), cit si acela care impiedica savezi pri ochii stricti ai celui de la 2012.

    Reply
  3. oana

    Pagini de istorie!!!Bravo, Daniela!!Intotdeauna m-au emotionat genul acesta de memorii…sentimentul ca esti in slujba tarii tale si a poporului tau (nu invers!)insufleteste intr-un mod aparte orice descriere…iar cand este vorba despre locuri pe care le cunosti, acest lucru te imbogateste, cu siguranta!!! Recomand!!!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Conținut protejat de autor!