3. Toponimia daco-românească

Ritualul urcării pe munte spre a aduce jertfe zeilor vine din adâncul timpurilor, lumea păgână antică asociind sacralitatea cu munţii cei înalţi şi cu sărbătorile solare. Din vechime se socotea că zeii locuiau pe vârfurile aproape de cer, acolo unde izoloarea şi liniştea îndemna la meditaţie. Herodot (485-425 î.Hr.) spunea că „Geţii cred în Zalmoxis” şi că „Zeul e adorat în mulţi înalţi, templul şi locuinţa sa e acolo într-o peşteră”. De la Pliniu cel Bătrân (23-78 d.Hr.) a rămas prima atestare despre Dacia, dar şi cea mai frumoasă afirmaţie potrivit căreia „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi”. Strabo (65 î.Hr.-19 d.Hr.) de asemenea, aminteşte ca „munte sacru al geto-dacilor Kogaionon, aflat lângă o apă mare, unde-şi avea sihăstria marele preot Zalmoxis.” Apollo se născuse prin aceste spaţii ale strămoşilor noştri geto-daci, ca Sfântul Soare, iar prin corolar ţăranii numesc Luna: Sfânta Lună. Pe Valea Bistriţei se spune că „Luna este sora Soarelui şi el a vrut să o ia de soţie, dar ea nu a acceptat, căci este păcat să ia frate pe soră”. Întocmai ca în antichitate, unde Apollo, zeul solar, era frate geamăn cu Artemisa, zeiţa lunară.
Văzut pe hartă, Masivul Ceahlău ia forma unui Dracones. Surprinzător, văzută de la mare altitudine, Piatra Curmăturii numită şi Zăvoarele Stănilelor seamană/are forma unui profil schelet cranian orientat spre stânga şi acoperit cu o căciulă similară cu cea a dacilor sau pare să(-mi) semene cu un şaman sau un solomonar. 🙂

deşi de la bază şi din mai multe unghiuri, stânca Piatra Curmăturii este ca o poartă (poate ‘păzită’) de intrare spre cea mai sălbatică, inaccesibilă şi necunoscută zonă a Masivului Ceahlău. Eugen Agrigoroaiei, definind casta lor ca fiind moştenire dacică, spune că solomonarii din tradiţia folclorică sunt rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului”, el considerându-i pe aceştia nişte „preoţi initiaţi„. La fel, Traian Herseni confirmă că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al dacilor, ktistai, deoarece locuiau „în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”. Trăirile şi experienţele fiecăruia dintre noi, pe munte, pot infirma sau accepta acestea…

Vechii locuitori ne-au transmis pe cale orală numeroase legende şi au dat apelor, stâncilor şi pietrelor numele personajelor acestora: Bistra, Stănilele Mari, Vulturul lui Traian, Stânca lui Cobal – după numele oşteanului dac, Masa Dacică (regăsită şi sub denumirea de Treapta intermediară a Ocolaşului), Dacul (stâncă recunoscută astăzi ca fiind ‘Piatra Miresei’), Pavilionul Dacilor (Pavilionul – cum îl ştim numit astăzi) sau „Colţul (înfipt în faţa) Ocolaşului Mare” (cum îi spuneau localnicii la începutul secolului XX), Coiful Roman (ţanc drept, rupt din peretele Ocolaşului Mare, în faţa hornului din Jgheabul Lupilor), Piatra lui Novac sau cu a sa denumirea corectă şi uitată de Piatra Novacului (amintind de „uriaşii din vechime” şi consideraţi o specie umană diferită).

Din însemnările dr. Iacomi spicuim: „Prin vara anului 1927, moş Grigore Răruţă, neştiutor de carte, dar cu harul povestitorului, spunea învăţătorului Ghe. Baltă: Vezi mata, cică pe muntele nostru ar fi trăit odată un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi. Aceau cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, pâna da omătul.” Apoi, după o iarnă, „Oamenii din vale, nemaivăzând pe uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe munte şi i-au căutat şi i-au găsit turtiţi sub greutatea gheţii. În anul următor au venit iar oamenii, de Probajîni şi au adus o toacă pe care-au înţepenit-o pe vârful cel mai înalt. Şi iaca, aşa, de atunci, printre turnuri în jos, unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ăsta fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor…

Strecurându-se după ţancuri de conglomerate, păşind sau sărind peste stânci răsturnate, vrăjiţi, fascinaţi de diversitatea formelor acestora şi beneficiind de posibilitatea de a le admira din cele mai riscante unghiuri, aceşti anonimi ai locurilor au dat nume ’pietrelor’ şi după stihiile şi vrăjitoarele intrate în contact cu fiinţele pământeşti sau poate şi după imaginaţia lor: Scaunul Liniştii, Pietrele Detunate, Piatra Lăcrimată, Piatra cu Bani, Piatra cu Apă, Gura Plânsă, Mătura Vrăjitoarei, Bâtca Strigoaiei, Turnul lui Budu, Şaua La Morminte.

Despre existenţa două lacuri pe terasa superioară a Ceahlăului astăzi nu se mai ştie nimic. O referire la prezenţa lor a fost făcută de preotul arheolog C-tin Matasă în volumul „Palatul Cnejilor”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1935, pag. 9, unde cita dintr-un hrisov de la 1641 a lui Vasile Lupu „Am miluit pe călugării de la Sfânta mănăstire Pionul care s’a chemat mai înainte schitul lui Silvestru a lor drept hotar şi s’a hotărât cu semne începând din malul Bistriţei […] până la obârşia Răpciuniţei tot în sus, pe deasupra Fântânelelor prin Panghia în sus în vârful Ceahlăului într’un lac, din lac prin ocolaşele Ceahlăului drept în turnul Budului […] ” Mult mai târziu, după 13 ani de studii aprofundate şi în teren, un alt cercetător îşi nota în însemnările sale: „Prin tasare nivală, la nord de Bâtca lui Ghedeon, s-au format în depozitele eluviale două microdepresiuni care au funcţionat ca lacuri până acum 400-500 de ani. (Perimetrul celui de al doilea lac a fost descoperit şi delimitat prin sondaje).” Departe de zona descrisă aici, spre limita vestică de astăzi a P.N. Ceahlău, întâlnim Poiana Lacuri, Obcina Lacurilor şi numit acum de unii „Lacu” sau cum începe să fie trecut (Greşit!) pe hărţi: „pârâul Lacului”. Numele acestuia este pârâul Cintelnic, afluent al Bistrei Mari, de la obârşie până la confluenţă el fiind limita vestică a parcului. De la Teodor Porucic, pag. 25 citire, „obcinǎ şi obscinǎ” defineau „cumpena apelor în munţi şi în regiunea dealurilor” – am citat. Este posibil ca Obcina Lacurilor (nu aşa încărcată de vegetaţie precum e azi) să fi fost cândva singurul punct, printre singurele zone cu deschidere, vedere sau belvedere spre cele două lacuri existente pe platorul Ocolaşului Mare sau cu alte cuvinte spus, locul de unde se zăresc / văd / vedeau / luceau lacurile.

În partea NNE, pe Drumul lui Baciu, poposim lângă Cuşma Dorobanţului şi admirăm asemănarea izbitoarea a formaţiunii stâncoase cu silueta soldatului infanterist. Privită de jos, din satele de la poale, dintr-un cu totul alt unghi, localnicii i-au spus „Furculiţa – datorită izbitoarei ei asemănări cu o furcă cu două braţe. Aici sus, la 1700 m, ea poartă însă un alt nume şi ne-ntrebăm de ce. Urcat-au dorobanţii Ceahlău’-n ’77? Cu siguranţă, nu. Lupte au fost mai jos, în Şaua La Morminte, dar în veacul următor. Pe „Douăzeci şi două iunie / S-a pornit plânsul în lume […] Stau cimitirile-n cale / Şi răniţii pe-o cărare / şi strigă în gura mare / […] Foaie verde de boboc / Eu mândruţă aşa te rog / Dacă n-oi avea noroc / Înapoi să mă întorc / Să vii mândră să mă caţi / Printre sute de soldaţi / […] Şi să vii pe ploi pe vânt / Până-i da de-al meu mormânt / Şi să vii la vreme rea / Până-i da de crucea mea / Că deasupra sus pe cruce / Sunt trei picături de sânge / Jos în iarba înverzită / Şăde arma ruginită”. (Versuri culese de Ecaterina Cădere din satul Chiriţeni; Referiri făcute asupra anului 1877 şi a  datei de 22 iunie 1941.)

Este interesantă şi foarte posibilă ipoteza că toponimul „Furculiţa” a existat înainte de întoarcera eroilor Războiului de Independenţă acasă. Conform datelor locale, pentru cucerirea Independenţei, au fost mobilizaţi şi localnici ai Văii Muntelui. Ei au fost înrolaţi în Regimentul 15 Dorobanţi şi au luptat la Plevna şi Griviţa. În atacul sângeros din 6 septembrie au căzut alături de comandantul batalionului, sergentul Loghin Petru şi soldatul Ferăstrăoanu Ioan din Hangu şi Andonescu Neculai şi Rogin Toader din Buhalniţa. În aceleaşi lupte le-au fost alături şi alţi hangani, soldaţii Ciubotaru Toader şi Ghecheriţa Ion. Pe Loghin Petre ni-l descrie şi Coşbuc în cartea „Războilul nostru pentru neatârnare” – 1889, pag. 129: „Era isteţ la vorbă şi pâna n-a fost străpuns de baionetă, îşi tot îndemna oamenii la glumă. Când a văzut pe Gheorghe a lui Găină din Bogdăneşti azvârlindu-se spre şanţ, a strigat „haida, zboară Găină, zboară!” şi întorcându-se spre dreapta „cântă-le Scripcă, de pretecanie!” Bietul Scripcă, om mai în vârstă, din Ruginoasa, n-a apucat să cânte multe, căci a căzut lovit de glonţ.” Personal, cred că, în lipsa altui monument, această formaţiune stâncoasă care tronează deasupra Văii Hangului, Cuşma Dorobanţului, a fost închinată cinstirii memoriei eroilor localnici şi a primit numele pe care-l cunoaştem noi astăzi.

Elegantă la prima înfăţişare, solitară şi neasemuit de frumoasă, situată într-o porţiune mai rar accesibilă şi nu oricui, Coloana Dorică impune respect. O regăsim descrisă în însemnările dr.-ului Iacomi însă cu totul altfel: „…mergând pe poteca deschisă, cu jgheabul în stânga străjuit în partea dreaptă de o coloană de piatră de o formă caracteristică, având în capul ei un fel de căciulă, numită de localnici Coloana cu Căciulă…”

Desigur, cea mai cunoscută şi singura care-a adunat în jurul ei legendele, miturile dacilor şi riturile primăverii este Stânca Dochiei. Doinele culese de Dimitrie Cantemir – Dochie, băbuţă rea /  Cojoacele nu-ţi lăsa /  Mai stai, maică, la bordei /  Lâna toarce-o dacă vrei.” –  Legendele culese de Gheorghe Asachi – „Între Piatra Detunată /  Şi-a Sihastrului Picior /  Este-o stâncă ce-a fost fată /  De un mare domnitor.” au făcut din fiica regelui Decebal „piatra unghiulară a miturilor româneşti”, triada care rupe iarna: Dragobete, Dochia, Mărţişor, „bătrâna din a cărei parte firească curge un izvor”, stânca ce sfidează veşnicia, forţa naturii şi imaginaţia poporului, ce va să rămână învăluită în mister, dar contemplată şi venerată din trecut prin prezent spre viitor asemeni unor semne cereşti lăsate spre aducere-aminte tuturor oamenilor.

                        Reproducere parţială după articol ”Ceahlăul, un munte de toponimii” Revista Invitație în Carpați, Mai 2008. Coautori: Eu Sunt Daniela și Dan Loghin
 



3 thoughts on “3. Toponimia daco-românească

  1. Daniela Post author

    Primul care a afirmat posibilitatea ca un munte al Moldovei să fie similar Olimpului grecilor a fost Dimitrie Cantemir şi se referea la Muntele Ceahlău. În anul 1813, Fabre d’Olivet (după E. Papu, 1996) îl considera pe Orfeu „un păstor, preot şi profet” ce locuia în munţii ce „despart Moldova de Transilvania” şi că „Pe versantul moldovenesc al Carpaţilor s-a format mai târziu tradiţia cunoscută de greci a muntelui Kogaion, adică Ceahlăul”. Tot pentru Ceahlău au optat: V. Pârvan (1926), V. Lovinescu (1994), N. şi E. Ţicleanu (1999) şi alţii. Ritualul urcării pe munte spre a aduce jertfe zeilor vine din adâncul timpurilor, lumea păgână antică asociind sacralitatea cu munţii cei înalţi şi cu sărbătorile solare.
    Preotul C-tin Matasă ne mai spune că hramul muntelui Ceahlău are o influenţă dacică şi aminteşte de pelerinajele cultice făcute de strămoşi pe muntele Kogaion pentru a se închina zeului Zalmoxis.

    Reply
  2. Daniela Post author

    Cercetările arheologice întreprinse de preotul-arheolog Constantin Matasă în perimetrul comunei Ceahlău şi pe suprafeţele învecinate atestă prezenţa şi permanenţa omului în zona Masivului Ceahlău, a teraselor Bistriţei şi Bistricioarei, încă din perioada paleolitică. În situl Cetăţica (satul Răpciune-Ceahlău) s-au descoperit elemente de cultură materială aparţinând aurignacianului inferior (100.000-80.000 ani î.Hr.), constând din unelte de piatră, aşchii şi vârfuri pentru vânătoare şi uz gospodăresc. Din perioada aurignacianului mijlociu (80.000-70.000 ani î.Hr.) s-au găsit unelte de piatră mai evoluate, cuţite răzuitoare, unelte de silex şi os, vetre de foc. La Lutărie (satul Bistricioara) şi Podiş (satul Ceahlău) uneltele din aurignacianul superior (70.000-8.000 ani î.Hr.) atestă perfecţionarea acestora, apariţia suliţelor, a capcanelor, a laţurilor pentru vânătoare şi a locuinţelor mai durabile.
    În imediata apropiere a Curmăturii La Scaune (la cota 1328 m) s-a identificat o aşezare a vânătorilor, proveniţi dintr-o cu totul altă zonă, probabil baltică/nordică, cu unelte specializate pentru vânătoare, săgeţi cu vârful triunghiular. Din aurignacianul superior şi din mezolitic (epoca mijlocie a pietrei) datează probe ale constituirii ginţii matriarhale, creşte densitatea aşezărilor şi se diversifică tipul locuinţelor. Cercetările au stabilit continuitate şi în perioada neolitică. Pe valea Pârâului Mare, la Bofu, în satele Schit şi Bistricioara s-au descoperit complexe de locuire daco-gete şi fragmente de ceramică lucrată manual. După raportul dintre populaţie şi teritoriul ocupat de aceasta, putem trage concluzia că locuitorii zonei s-au ocupat treptat cu creşterea animalelor şi cultura plantelor pe terenurile fertile ale teraselor de râu.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.