Prolog – la 100 de ani de la nașterea sa
Aprilie, 19… Ca-n fiecare dimineaţă îmi îndrept paşii spre spital. Pe la jumătatea drumului, încetinesc şi, întorcându-mi privirea spre dreapta, îmi salut muntele şi el pare că-mi răspunde zâmbind. De ani buni port în suflet cuvintele doctorului Iacomi şi le aud cu inima ori de câte ori trec pe-aici… „Zbor cu gândul în timpurile demult apuse, de acum 150-200 de ani, părându-mi a vedea valea Bistriţei şi a Bicazului, cu pădurile sălbatice şi neîntinate, cu-acele căsuţe mici şi rare, răspândite pe coastele munţilor. Şi un freamăt sufletesc neînţeles mă pironeşte locului, simţind nepotolita nevoie de a sta de vorbă în tihnă cu strămoşii noştri. Nu erau decât acei ţărani obidiţi care se străduiau să agonisească pentru viaţă câte ceva, prin locurile atât de ascunse din codrii seculari. Şi dac-aş buciuma în largul lumii să-i adun pe toţi în jurul meu, i-aş întreba ce ştiu despre vremurile în care au trăit. Şi-aş asculta poveştile din gura unor moşnegi, spuse cu tâlc şi meşteşug în grai domol moldovenesc, poveşti trecute din gură în gură din vremi uitate. Şi fiecare ar fi un crâmpei din lunga istorie a trecutului nostru în jurul acestui munte bătrân – Ceahlăul.”
Apăs tastele mecanic, căci le ştiu pe de rost, în timp ce privirea rămâne fixată spre geam, nu spre monitor, ca şi cum nu aş avea nevoie de niciun alt background din moment ce, de oriunde aş fi în spital, indiferent de etaj sau unghi, dincolo de fereastră e Ceahlăul. Şi un fior îmi învăluie deodată sufletul şi mintea, realizând că sunt în acelaşi loc unde, în urmă cu douăzeci şi patru de ani, cu suspine ostenite, doctorul Iacomi se adresa unui coleg şi prieten de-o viaţă, rugându-l, ”Du-mă mai aproape de geam, aş vrea să mai văd o dată Ceahlăul…” Şi l-a privit tăcut şi meditativ aşa cum l-a păşit toată viaţa, deşi părea că întreaga sa fiinţă e plină de puterea acestui munte. Înţelegând rânduiala şi pregătindu-se pentru călătoria cea mare, şoptind a adăugat ”Acum, după ce-am revăzut muntele drag, pot să plec liniştit.”
Şi a plecat… Să urce spre Lumina mai mare decât durerea noastră, mai departe decât Panaghia, mai sus decât înaltul Ocolaşului şi dincolo de zările pe care-şi roteau odinioară vulturii aripile…
Iacomi, Omul…
Gheorghe Iacomi s-a născut la data de 19 aprilie 1914 în Piatra-Neamţ într-o familie venită din Bacău dar cu origini italiene, predestinată să dea societăţii oameni de valoare: Constantin – inginer forestier, Dimitrie – chimist şi fizician, Gheorghe – medic chirurg şi Ana (căsătorită Gaftoescu) – medic stomatolog.
A urmat cursurile Şcolii primare nr.1 şi ale Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamt. Rămas orfan de tată la 18 ani, până la terminarea liceului a stat mai mult pe lângă biserică încât preotul Iorgu Vasiliu credea ca va îmbrăca haina preoţească. Din acest motiv fraţii şi prietenii l-au rebotezat Iorgu, apelativ cu care mai apoi i s-au adresat toate cunoştinţele. A studiat însă Medicina, primii patru ani la Cluj, iar următorii doi la Bucureşti, unde în anul 1939 absolvă Facultatea de Medicină ”Carol Davila” şi ulterior obţine doctoratul în ştiinţe medicale cu meritul „Magna Cum Laude”.
O dragoste deosebită pentru natură şi cu precădere pentru munte i-a fost insuflată de bunica dinspre mamă, femeie pricepută în tratamentele naturiste şi alături de care a urcat întâia oară Ceahlăul, la 10 ani. S-a simţit atras mereu de oamenii simpli şi cu suflet curat şi a considerat că a aparţinut dintotdeauna ”marii familii a oamenilor de la munte”.
Dr. Iacomi (dreapta foto) alături de muntenii de la poalele Ceahlăului
Şi-a întemeiat o familie alături de distinsa doamna Georgeta Iacomi (născută la data de 26 aprilie 1930), inginer chimist, originară dintr-o familie de intelectuali ieşeni (nepoata pedagogului şi parlamentarului Gheorghe Al. Ciobanu) şi împreună au avut un fiu, Ionuţ – inginer de sistem.
A realizat foarte multe fotografii care vizau atât aspectele anatomice necesare profesiei, cât şi peisaje din natură, iar această pasiune i-a fost răsplătită în anul 1970 cu un Premiul Naţional pentru Fotografie.
Optimist, tenace şi muncitor, Gheorghe Iacomi era o persoană de o modestie exemplară. Fire veselă, savura umorul de calitate, îi plăcea vorba neaoşă moldovenească, înviora atmosfera din juru-i cu un zâmbet, o glumă sau cu o vorbă de duh.
In anul 1997 la iniţiativa Clubului de turism montan condus de Viorel Albu şi înfiinţat la data de 12 ianuarie 1993 purtând numele „Dr. Gheorghe Iacomi” i-a fost conferit (post-mortem) titlul de ”Cetăţean de Onoare al Oraşului Piatra-Neamţ” şi tot de-atunci una din străzile din zona centrală îi poartă numele.
S-a stins din viaţă în ziua de 18 octombrie 1991, în Spitalul Judeţean din Piatra-Neamţ, căruia i-a dăruit atât de mult din sufletul şi neodihna sa.
Iacomi, Doctorul…
După absolvirea facultăţii, a practicat medicina în Bucureşti, apoi în timpul celui de-al doilea război mondial a fost medic pe front, mergând în prima linie până la cotul Donului. În anul 1942 a revenit la Piatra-Neamţ, unde a profesat ca medic specialist chirurg (1942-1949) şi apoi ca medic primar chirurg până la pensionare (1978), cu o întrerupere de doi ani (1951-1952) când a pus bazele Spitalului Municipal Hunedoara unde a fost atât medic chirurg cât şi director. În cadrul Spitalului Judeţean Neamţ a fost medic şef de secţie, iar în perioadele 1948-1949 şi 1957-1958 a fost directorul celei mai mari unităţi sanitare din judeţ, numit atunci Spitalul Raional.
Doctorul Gheorghe Iacomi a profesat medicina într-o perioadă în care nu existau aparate de ultrasonografie, computere tomograf sau imagistică prin rezonanţă magnetică. ”Mâinile erau cele care puneau diagnosticul şi tot ele erau cele care tăiau”. La baza stabilirii precise a unui diagnostic erau cunoştinţele asimilate în facultate şi în practica ulterioară, dar şi folosirea metodelor ”rudimentare”, precum inspecţia, palparea, ascultaţia şi percuţia, de care depindeau reuşita inciziei şi îndepărtarea cauzelor care au determinat-o.
De la intrarea pe poarta spitalului, pe alee, pe scări, la lift şi pe coridoare transmitea în stânga şi-n dreapta angajaţilor şi colegilor cordiale salutări de „Bună-dimineaţa” şi respectuoase şi pline de zâmbet sărutări de mână tuturor doamnelor, fie ele îngrijitoare, infirmiere, asistente sau doctoriţe. Câştiga rapid încrederea bolnavilor, încât aceştia simţeau că simpla, dar plină de atenţie şi delicateţe, prezenţă caldă şi zâmbitoare a doctorului este cea care, pe lângă tratamentul recomandat, contribuia la grabnica lor însănătoşire.
După pensionare a profesat în cadrul Policlinicii cu plată Piatra-Neamţ la cabinetul de Medicină Sportivă până în anul 1984. Dovedind o largă cuprindere a domeniului chirurgical, a abordat vârfurile specialităţii sale, ca grad de dificultate şi tehnică, fiindu-i recunoscută precizia şi rapiditatea în executarea actului operator chirurgical şi în consecinţă a fost considerat unul din medicii chirurgi de excepţie din ţară. A fondat Filiala Neamţ a Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România (1948) şi a fost iniţiatorul Consfătuirilor Chirurgicale din Moldova (1971).
În prodigioasa şi îndelungata sa carieră medicală – de 56 de ani – a prezentat peste 600 comunicări în cadrul congreselor şi conferinţelor interjudeţene de chirurgie, din care 66 au fost publicate în revistele de specialitate ”Chirurgia”, ”Clujul Medical”, ”Timişoara medicală” şi ”Moldova Medicală”.
În anul 1966 obţine brevetul de invenţie (colectiv) pentru ”Pat de terapie intensivă”. Pe lângă acest certificat s-au adăugat o serie de decoraţii şi menite acordate: ”Medalia Muncii, clasa a III-a” (1954 şi 1973), ”Medalia Tudor Vladimirescu” (1969), Medalia ”25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972) şi Ordinul ”Meritul Sanitar” (1973).
În semn de recunoaştere a activităţii sale şi de fondator al şcolii moderne medico-chirurgicale în judeţul Neamţ, în anul 1981 dr. Gheorghe Iacomi primeşte Premiul „Bisturiul de aur”. Această distincţie a avut o caracteristică atipică, pe cât de familiară, pe-atât de surprinzătoare. În acel an colegii de breaslă au strâns o sumă de bani şi au cumpărat 8 grame de aur. Au luat din spital un cuţit chirurgical pe care, împreună cu aurul le-au dat unui giuvaergiu pentru a crea după model un obiect decorativ şi preţios, aidoma celui folosit ca şi profesionist şi pe care aceiaşi colegi i l-au făcut cadou la împlinirea vârstei de 67 de ani.
Iacomi, Montaniardul…
Fiecare munte a avut un fiu al său sau o fiică… Fie că s-au numit ei Nicolae Butmăloiu, Radu Ţiţeica, Titi Ionescu, Niculae Baticu, Nicu Comănescu, Valentin Garner, Emilian Cristea, Mihai Haret sau ea – Fanny Seculici sau câţi alţii de care acum nu ne mai amintim, dar pe care îi pomenim azi când pronunţăm nume de locuri, fiecare ”pe plaiurile de sus a uitat de grijile traiului, cele mai senine ore şi le-au petrecut pe brânele munţilor şi pe piscurile lor semeţe încununate cu nouri au preţuit minunile Firei…”
Fiul cel mai iubit al Ceahlăului a fost şi va rămâne Gheorghe (Iorgu) Iacomi. De tânăr s-a întovărăşit cu cei mai ”fideli” locuitori ai muntelui: ciobanii şi cabanierii. Alături de ei a pornit pe cărările sihastrilor de altădată, muntele devenind astfel nu doar un prilej de cunoaştere, ci şi un loc ideal pentru a se încărca energetic. „Ne-am întrebat, scria domnia sa, cum rezistau acei pustnici în mijlocul naturii atât de vitrege în anotimpurile reci şi umede? Am încercat la rândul nostru, să trăim iarna în adăposturi ale ciobanilor, cu echipament corespunzător şi hrană calorigenă. N-am rezistat la temperaturi de -18 grade C sau la -20 grade C decât câteva zile. Sătenii ne aminteau că maica Serafima a trăit câteva ierni în chilia ei de pe Pârâul Martin. Cu siguranţă, rezistenţa psihică şi fizică izvorau din credinţa ei.”
Gheorghe Iacomi a urcat aproximativ toate piscurile Carpaţilor, dar în Ceahlău revenea de fiecare dată, săptămânal sau chiar mai des. Când moartea i-a smuls din mâinile sale, în timpul operaţiei, pe-o tânără copilă, a plecat tulburat să urce muntele drag, în preajma căruia a rămas mai multe zile pentru ca mai apoi să se întoarcă acasă ”un alt om”. După nopţi de gardă lungi, grele şi pline de intervenţii de urgenţă, schimbând tura, spunea celor apropiaţi ”Sunt atât de obosit, încât tot ce vreau să fac acum este să plec.” Şi pleca – să urce Ceahlăul…
Pornea pe cărări în zori, uneori cu mult înainte de răsăritul soarelui şi petrecea ore bune înregistrând cu ajutorul microfonului şi al casetofonului trilurile păsărelelor, susurul pâraielor sau şi boncăluitul cerbilor. Spre seară, revenea la cabana Dochia şi rămânea aici în compania lui Ghiţă (Gheorghe) Baciu (n.1897 – d.1967), unul din cei mai vechi şi devotaţi cabanieri din Carpaţii româneşti şi pe care l-a cunoscut încă din tinereţe sau cobora poposind în casele muntenilor Dragomir Găină din satul Ceahlău sau Dumitru Savu din Izvorul Alb sau ale multor alţii, ascultându-le poveştile, notând cu sfinţenie numele fiecărui sătean şi legendele spuse de aceştia sau orice alte variante de nume de locuri auzite sau nemaiîntâlnite până atunci de el.
1937, cu Ghiţă Baciu, în pragul cabanei Dochia.
Acasă la moş Dragomir. Dr. Iacomi (stânga foto, planul II), baciul Dragomir Găină lângă dânsul şi Cornel Ţarălungă (centru, prim-plan)
Cu ciobanii la o stână de pe lângă izvorul Muntelui
Gheorghe Iacomi şi-a dedicat tot timpul liber cercetării minuţioase a tuturor cărărilor muntelui, măsurării lungimii traseelor, pentru refacerea marcajelor, culegerii legendelor, identificării tuturor „pietrelor” din Ceahlău şi studierea toponimelor cu particularităţile lor arhaice şi populare, tipice graiului viu moldovenesc.
Iacomi, Scriitorul…
Total distinctă de cariera medicală şi cercetările ştiinţifice publicate, specifice profesiei, activitatea literară a lui Gheorghe Iacomi a debutat şi s-a conturat o dată cu articolele publicate în revistele naţionale ”România pitorească” şi ”Muntele”, în rubricile ziarelor locale, ”Atlas turistic”, ”Ocrotiţi natura” şi ”Drumeţind în Ceahlău cu dr.-ul Iacomi” şi s-a concretizat după anii ’60 prin apariţia primelor ghiduri turistice ale Ceahlăului, semnate Gheorghe Iacomi şi colaboratorii.
Dr. Iacomi şi-a dorit foarte mult să scrie o carte amplă despre Ceahlău, care să cuprindă o descriere geografică a muntelui şi a traseelor, care să includă legendele culese de la localnici dar şi versurile scrise pe poeţi şi închinate aceluiaşi munte. S-a documentat mult atât în sălile de lectură ale bibliotecii din Piatra-Neamţ cât şi în cele ale Direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale. Îşi completa aici însemnările şi adăuga mereu notiţe noi.
Când visul inginerului Dimitrie Leonida a prins contur şi şantierul a pătruns în viaţa – până atunci – liniştită a muntenilor, pe valea clocotindă de zgomotul motoarelor şi forfota constructorilor adunaţi aici din toate colţurile ţării pentru realizarea barajului şi a tunelului de aducţiune, a venit o tânără ingineră hidroenergetician din Cluj-Napoca, Sanda Nicolau. Împreună cu dânsa, Gheorghe Iacomi şi-a continuat activitatea de cercetare a zonei Ceahlău – Hangu şi alături de colaboratorii Demetru Popescu şi ing. Virgil Simpliceanu, au semnat ca şi coautori în anul 1961 volumul ”Ceahlăul: ghid turistic”, apărut la Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, într-un tiraj de 12140 bucăţi broşate, tipărite pe hârtie semivelină de 59 g/mp, cu un conţinut de 206 pagini, numeroase fotografii şi planşe cartografiate de I. Dobromirescu şi A. Segal (cunoscut şi cu apelativul de Bunțu Segal, nedespărţit prieten al dr.-ului Iacomi), volum devenit peste decenii o ”sursă documentară de primă mână” pentru iubitorii muntelui Ceahlău.
Cu aceeaşi echipă dr. Iacomi a îmbunătăţit literatura de turism şi în anul 1963 a apărut la aceeaşi editură menţionată mai sus volumul ”CEAHLĂUL şi lacul de la Bicaz: Ghid turistic”, iar în 1969 a doua ediţie revizuită, a volumului ”Ceahlăul: ghid turistic”.
Dr. Gheorghe Iacomi a visat mult să scrie o carte care să poarte (şi) numai semnătura sa. Şi-a revizuit şi întregit continuu notele şi nu a renunţat la documentare şi culegerea de noi date, dar nici la colaborarea cu Sanda Nicolau. Din păcate, în anii ce-au urmat nu şi-a putut împlini visul şi acesta a fost cel mai mare regret al său. Hârtie (bună) de tipar offset nu se prea mai găsea, orice carte care nu urma o linie ideologică/socialistă cu greu se accepta de edituri, iar cele care mai apăreau erau tipărite pe hârtie de slabă calitate, gălbuie sau verzuie sau uneori asemănătoare cu cea de ziar. Mai bine de douăzeci de ani notiţele fiecăruia şi cei doi coautori au făcut nenumărate drumuri între inima Ardealului şi cea a Moldovei, iar într-o formă finală, manuscrisul a fost plimbat de la o editura la alta. Dar în locul ceasului de sărbătoare care să răsplătească nobila trudă, a venit vestea dureroasă a despărţirii definitive.
Însemnările sale preţioase au fost păstrate de familie şi ulterior, cu ajutorul unor consultanţi ştiinţifici, publicate în ediţii postume – prima semnată Sanda Nicolau şi Dr. Gheorghe Iacomi ”Ceahlăul în spiritualitatea românească”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995 şi mai apoi purtând numai semnătura dr.-ului Iacomi: ”Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlăului”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1998, ”Ceahlăul. Ghid turistic. Invitaţie la pelerinaj”, Editura Trinitas, Iaşi, ediţia I 2000 şi ediţia a II-a 2006 şi ”Cărări în Ceahlău”, Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2011.
Iacomi, Camaradul…
Temerar al cărărilor şi piscurilor, deschizător de drumuri în Ceahlău, dr. Iacomi a promovat şi susţinut activităţile despre cunoaşterea şi protejarea mediului înconjurător ca mijloc de educare şi întreţinere a sănătăţii, punând bazele turismului montan nemţean. A fost membru al Clubului Alpin Român din anul 1939, făcând parte din colectivul de conducere al acestui organism, preşedinte al Asociaţiei Turistice „Prietenii Ceahlăului” şi preşedinte de onoare al „Alpin Clubului Petrodava” Piatra-Neamţ.
Dr. Iacomi a fost iniţiatorul concursurilor de drumeţie şi orientare turistică „Amicii drumeţiei” şi „Ştafeta munţilor”, prima ediţie desfăşurându-se în Ceahlău, în anul 1974. Întrecerile constau în parcurgerea unui traseu într-o anumită perioadă de timp, în probe teoretice şi practice legate de orientare, de noţiuni sanitare şi de prim-ajutor, de citirea hărţilor ş.a. şi la ele participau membrii cluburilor montane din toată ţara. La ediţia din 1983 a Cupei Ştafeta Munţilor, Ceahlăul şi staţiunea Durău au fost gazdele a peste o mie de corturi şi peste două mii de turişti veniţi de pretutindeni (dar şi spionaţi subtil de Securitatea mirată şi pusă pe gânduri de ”adunătura mare de oameni prezentă aici”).
Ştafeta Munţilor, Durău 1983 – dr. Iacomi înălţând tricolorul şi Tomiţă Carp (dreapta foto)
Soţ, tată şi medic, Iorgu Iacomi a ştiut întotdeauna să-şi organizeze cu pricepere timpul fără să se depărteze de îndatoririle cotidiene sau să nu răspundă chemării muntelui. Pentru unii a fost un coleg devotat şi plin de vitalitate arzătoare, un ghid de încredere şi un camarad neobosit şi loial. Omagiind memoria dr.-ului Iacomi se cuvine să-i amintim şi pe cei din ce i-au fost în preajmă mereu, în marea lor majoritate plecaţi acum la Domnul să-şi afle şi ei odihna. Exceptând cazurile ce au ţinut de natura firii umane, când cuprins de netemeinicie îşi dorea să fie singur cu muntele drag, în fiecare drumeţie era înconjurat de prieteni vechi, de colegi de serviciu, dar şi de elevi dornici să urce Ceahlăul cu domnia sa.
Acolo unde era Iorgu nu lipsea niciodată Bunţu (după cum îl porecleau colegii) – Avraam Segal. Prieten fidel, moş Segal – apelativ cu care mai a fost el cunoscut – era omniprezent în Ceahlău. Urca, cobora, cerceta şi afla, îşi încropise un adăpost al lui, cartografia zonele, pleca – ”numai el ştia pe unde” – şi-l revedeai când nici nu te aşteptai. Soţia şi băiatul emigrase în Israel, dar el a rămas încă mult timp aici, de dragul Ceahlaului. (În urmă cu puţini ani, i-a urmat şi el plecând definitiv în Israel şi spre odihna de veci.)
Iorgu Iacomi (centru) şi „Bunţu” Segal (stânga foto) în
pragul cabanei Dochia
L-am întâlnit pe moş Segal, liceeni fiind, la Izvorul Muntelui, când – ştiindu-l din auzite şi văzându-l de la depărtare că se apropie – am renunţat la popasul planificat la cabana cu acelaşi nume pentru a ajunge, în sfârşit, o dată sus, înaintea lui. Tineri şi plini de energie, am urcat Ceahlăul pe cel mai scurt traseu, fără popasuri lungi şi dese, dar pe când ne-am apropiat şi noi de Dochia, moş Segal îşi terminase deja de montat cortul în faţa cabanei, spre mirarea şi indignarea noastră şi fără de răspuns întrebarea ”Oare pe unde-a mai urcat de data asta moşul…?” Avraam Segal a fost cel mai mare cunoscător al Pietrei Sure, masiv pe care l-a umblat o viaţă (după ce auzise de la un localnic de dincolo de munte de ”Legenda celor 7 cai”) în căutarea comorii – ”opere de artă din bisericile Ardealului” – aduse aici, nu se ştie din ce pricini, pe la jumătatea secolului XIX de pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar cu o căruţă cu 7 cai şi ascunse bine în abisurile Pietrei Sure….
În Poienile Stănilelor: Dr. Gheorghe Iacomi – dreapta, ciobanul Haralambie Lăcătuș – centru, Avraam ”Bunțu” Segal – stânga şi Piatra Sură în fundal.
Pe poliţele Ceahlăului i-au întâlnit pe ciobanii de care-au rămas mereu ataşaţi, Dumitru Savu din satul Izvorul Alb, „cunoscătorul versantului estic” şi Dragomir Găină din satul Ceahlău, „cel mai bun cunoscător al versantului nord-vestic şi sudic, umblând cu oile de la 14 ani până la 83 de ani, neştiutor de carte, dar cu o memorie deosebită şi plin de haz şi cunoscătorul celor mai tăinuite locuri, celor mai vechi toponime şi celor mai multe întâmplări ale oamenilor din această zonă” – şi care apare alături de dr. Iacomi într-un film realizat în Munţii Ceahlău de o echipă americană.
Foto: Munţii Ceahlău, pe valea pârâului Martin. Dr. Iacomi (planul II), baciul Dragomir Găină (dreapta) şi Cornel Ţarălungă (centru, prim-plan)
Indiferent de anotimp, fără bocanci Vibram şi polare, ci numai cu raniţa-n spate, cu dr. Iacomi împreună au urcat colegi de breaslă şi în acelaşi timp prieteni de-o viaţă, dr. Ciocan – medic anestezist, dr. Zaharia – medic radiolog, dr. Boguş – medic internist şi nelipsitul fotograf Gelu Marin. Tineri studenţi pe-atunci, nu au lipsit din drumeţiile cu dr. Iacomi nici cei cu care astăzi i-am cinstit m
emoria: ing. Cornel Ţarălungă, prof. Gheorghe Amaicii (Ghiţă), dr. Iuliu Floareş, ing. Ion Carp (Tomiţă), Dumitru Ponici (Titi), Ion Raia (Nelu) şi Dumitru Teodorescu (Mitruţ) ş.a. – şi care împreună au format ”Generaţia de Aur a Muntelui Ceahlău”, grup ai căror membri mai merg şi-acum pe munte şi alături de care a urcat şi fiica mea, pe primul ei traseu nemarcat din Ceahlău, în octombrie 2006.
În anul 1978, alături de ing. Cornel Ţarălungă, dr. Iacomi a pus bazele Serviciului Salvamont Neamţ, acesta fiind condus până în anii ’90 de C. Ţarălungă.
Vali Provolovici (stânga foto), dr. Iacomi şi prof. Ghiţă Amaicii (dreapta foto) înmânând Diplome Salvamont. Cabana Fântânele, anii ’80. Foto: Bunţu Segal
Echipa proaspăt alcătuită avea în componenţa ei camarazi cu care dr. Iacomi a urcat încă din anii ’50-’60, dar şi tineri pe care el însuşi i-a antrenat şi care au urcat muntele alături de dânsul după anii ’70-’75: Lucian Bucătăriţa (Alioşa), Stelian Rusu (Stelu), Gheorghe Albu (Viorel), Ştefan Bondan (Puiu pompieru’), George Octavian Dâncă (Jinks), Gelu Botezatu, Paul Axinte (R.I.P.!), Stelu Pop, Sandu Mardare, Nicuţă Berea, Dana Pântea, Sorin Hârjete, Nicolae Călţun (Nicuşor) ş.a. şi care, împreună cu alpiniştii Cristian Rica, Aurelian Vivinschi, Simion Poiană şi Ionuţ Ştefănescu, au format ”Garda Veche a Muntelui Ceahlău” – echipă alături de membrii căreia am avut şi eu şansa de a urca muntele încă de acum două decenii.
Iacomi, Mentorul…
Departe de poteca bătută de consumatorul de turism, un alt Ceahlău mai puţin cunoscut, îşi deschide porţi nevăzute pentru cei aleşi, pentru alţi iubitori de natură, de istorie şi pentru cei temerari deopotrivă, cărora doctorul Iacomi le-a fost un adevărat mentor. Sfaturile sale înţelepte cu care ne-a petrecut pe cărări în anii tinereţii noastre şi antrenamentul la care nu a renunţat niciunul dintre noi ne-au dat puterea de a urca cline îndoielnice, acoperite de vegetaţie abundentă sau de a coborî strecurându-ne printre doborâturi, prin păienjenişul crengilor lor cangrenate şi de a simţi şi noi, cei am făcut un legământ nescris cu muntele şi pentru care Ceahlăul înseamnă ”acasă” indiferent de anotimp şi de ora din zi sau noapte – călugări, alpinişti, cabanieri, meteorologi, salvamontişti, rangeri – că suntem printre cei aleşi.
Este inseparabil să aduci un omagiu doctorului Iacomi fără să zugrăveşti în câteva fraze această – cu totul altă – dimensiune a Ceahlăului, la fel cum este imposibil nu simţi de la poalele sau de pe crestele neclintite ale uriaşului domnitor montan moldovean prezenţa vie a lui Iorgu Iacomi. Pe urmele paşilor săi nevăzuţi mi-am găsit şi eu cărarea, cercetând frumuseţea de nespus în cuvinte a muntelui, îndulcită de mierea preamultului său har – când zvâcnitor în înalt, când plutitor printre neclintirea brazilor, când înduioşat de statornicia stâncilor, când purtat de norii trecători, dar niciodată înecat în asfaltul unde m-am împleticim adesea.
Când toate pietrele şi-au recăpătat numele şi pâraiele şi-au spus povestea, când legendele s-au întors acasă şi coniferele tinere au încins mândre brâul muntelui, în adâncul codrilor lui, inima simte vibraţiile unui tărâm mirific şi tainic ce rar lasă priviri străine să îl pătrundă. Poarta sa de intrare pare, pe cât de ferecată pe-atât de plină de magnetism, căci frumuseţea locurilor te îmbie să înaintezi. Acolo unde pietrele misterioase nu mai par îngăduitoare şi unde cărarea de animale dispare parcă înghiţită de pinii degeneraţi şi piperniciţi de vânturile dinspre nord, după ore cumplite, sălbăticia te face să renunţi înainte de a te întreba dacă mai este cale de întoarcere sau nu. Când liniştea devine asurzitoare realizezi că ai încălcat un teritoriu, că nu mai eşti singur şi simţi priviri ce stau la pândă şi te ameninţă pe un teren strâmt, unde nu ai cum să te învârţi şi unde să fugi. Când inima clocoteşte în piept, de sus brazii pocnesc în cădere deşi te miri, când nici vântul nu bate şi trunchiurile lor trosnesc sub paşii grei ai sălbăticiunilor ce vin să se adape.
Poliţa lui Prună (dreapta). Vedere spre prăpăstiile Fundului Ghedeon. Foto: dr. Gheorghe Iacomi
Curiozitatea nestăvilită pe care-am moştenit-o de la dr. Iacomi ori ce câte ori spunea ”Oare unde duce poteca asta? Hai să vedem!” sau ”Cunosc locul acesta, pe-aici ajungem la… Voi n-aţi mai fost?…” şi anduranţa cu care ne-a oţelit trupul şi caracterul ne-au dat imboldul de a căuta şi continua drumul. Traversând viroage, am pătruns pe neaşteptate în chei înguste unde cascadele îşi împleteau apele culese din jgheaburile fără nume şi din văgăunile neştiute dar umblate doar de dr. Iacomi şi moş Segal. Strecurându-mă prin cimitirul pădurii plin de putregai, de căzături ce-mi făceau imposibilă înaintarea, printre bolovani imenşi îmbrăcaţi în licheni şi acoperiţi cu muşchi, am înaintat, deşi bocancul îmi rămânea blocat în crăpăturile pietrelor, parcă ştiind că după primul cot voi da de impresionanţi pereţi înalţi, netezi şi subţiri sau de înguste, neregulate şi friabile stânci, dar totuşi cu o priză bună în ele. Mergând cale lungă peste şi pe sub poduri de căzături, am coborât prin hornuri strâmte până pe fundul prăpăstiilor, acolo unde nici razele soarelui nu-ajung, într-o lume nevăzută, neexplorată, plină de capcane şi periculos de frumoasă, lumea avenelor sau a ”golurilor captive”, o lume care, deşi numită din exterior Ceahlău, a devenit pentru unii dintre noi un loc demn de National Geographic şi de practicat tehnici esenţiale de supravieţuire.
Epilog
Bătrânul munte încărcat de spiritualitate şi iz păstoresc, ieri cântat de poeţi şi azi fotografiat de nenumăraţii turişti îşi petrece nemuritor peste veacuri zilele, îndurând vântul aspru dinspre nord-vest, răbdând ceaţa dar şi zâmbind la mângâierea blândă a razelor de soare. Îşi aşteaptă şi acum rapsodul modest şi plin de devotament, cu inima sănătoasă de mulţumire şi încărcată cu duioasă sensibilitate, pe neobositul şi mereu tânărul Iorgu…
Opera pilduitoare a dr.-ului Iacomi se cuvine-a fi urmată, dar şi adusă la cunoştinţa tuturor drumeţilor ce trec astăzi poarta Parcului Naţional Ceahlău. Păstrând tot ceea ce era de păstrat din vechime, din străbuni şi din tradiţia orală, înmulţindu-şi hârtiile îngălbenite şi întregindu-şi notiţele, Iacomi ne-a împărtăşit la ceasul potrivit cu generozitate toate laudele cuvenite şi tainele muntelui său drag.
Călători neobosiţi, voi cei ce-aţi trecut pe-aici!… Să nu spuneţi niciodată că nu l-aţi cunoscut pe dr. Iacomi… Când veţi reveni în Parnasul lui, ”în Muntele Sfânt Ceahlău, păşiţi în linişte ca să-l înţelegeţi şi să vă cânte fiinţa de puterea acestui pământ.” Ascultaţi trilurile păsărilor şi veţi auzi glasul dr.-ului Iacomi, priviţi bătaia aripilor lor şi veţi simţi braţele dr.-ului prinzându-vă să nu cădeţi, căutaţi izvoarele cristaline şi veţi recunoaşte vibraţiile sufletului curat al dr.-ului Iacomi. Păşiţi doborâturile şi veţi şti că sunteţi pe urmele paşilor săi nevăzuţi. Bucuraţi-vă de atingerea catifelată a florilor de colţ şi de albastrul liniştitor al cerului, vă veţi umple de privirea blândă şi mângâietoare a dr.-lui şi ”veţi simţi că vă adăugaţi neamului nostru păstrător al Carpaţilor” cu care împreună spunem astăzi
REVERENŢĂ DOCTORULUI IACOMI !
(Articol publicat în Revista Valea Muntelui şi premiat de Fundaţia Culturală Valea Muntelui cu Diploma de Excelenţă 2012)
Vlăduț,mi-ai făcut o mare bucurie,făcându-mă să-mi amintesc,cu duioșie, de cel mai însemnat mentor muntean pe care l-am avut în tinerețea mea ,pe Ceahlăul atât de iubit de generația noastră!
Între 1957 și 1971,am avut o prezență aproape continuă pe Ceahlău,care în anii cât am lucrat la barajul Izvorul Muntelui,era aproape săptămânală și aproape la fiecare urcare,am fost împreună,sau pe aproape,cu Doctorul.Sora lui mi-a fost dentist.Cei care îl evocă acum,în frumoasele gânduri publicate aci,purtau pe atunci pantaloni scurți,ori codițe,sau unii nu veniseră încă pe lume.
Ce tineri eram!Doctorul abia trecuse de 40 de ani,apropiații mei Sanda Nicolau, Alexandru (Nache)Constantinescu,Geta Sorca,Bandi,Romică Findrihan și ceilați,între 22 și 30 de ani.Dumnnezeu să binecuvinteze amintirea dragă a Doctorului,ca și a celorlalți prieteni ai mei de munte,de care viața și destinul ne-a despărțit de prea mulți ani.
Acum,în acest amurg târziu al vieții,nu pot să-ți închin,iubite Doctore,o lacrimă plină de amintiri dragi!
D.A.Mihai Râmnicu Vâlcea,Octombrie 2013
Sunt Sorin Mares, am 55 de ani si actualmente traiesc la poalele Alpilor in Muenchen….dar nimic nu se compara cu vraja Ceahlauluipe care ne-o transmiteti cu atita pasiune….De laoc sunt din Piatra Neamt, iar in timpul liceului (Petru Rares:-)impreuna cu un alt mare entuziast al muntelui DnulPopescu Gabriel si sub indrumarea DluiDr Iacomi si a lui Mos Segal,Ghita Amaicii si Taralunga, am marcat pt prima oara Jgheabul cu Hotarul.
Aceste postari fotografii si amintiri sunt emotionante si tin sa va multumesc tuturor celor angrenati in pastrarea spiritului Muntelui nostru Sfint si in ducerea mai departa a vrajii sale…
Cinste Voua ai vesnica recunostinta inaintasilor!!!!!
Extraordinar articol! L-am gasit cautand mai multe despe Dr Iacomi… Nu stiam ca nu mai este printre noi… Tocmai ce am cumparat de la un anticariat cartea sa ”Ceahlăul. Ghid turistic. Invitaţie la pelerinaj”, Editura Trinitas, Iaşi 2000
Daniela, stii cumva daca in carte se afla si harta? A mea are o serie de harti mai mici, dar nu o harta mare.
Sandu, îți voi trimite ceva hărți / schițe scanate publicate în aceste Ghiduri.
Sunt profund impresionat de cuvintele frumoase pe care le-ai scris. Adevarat balsam pentru sufletul meu care tanjeste dupa muntii nostri dragi…
Ma bucur ca am descoperit articolul acesta si implicit am redescoperit frumusetea gandurilor tale…
Mircea, și eu mă bucur să te reîntâlnesc!
Ce mai știi de colegul nostru, Eugen Roman?
In poza din Stanile, alaturi de dr. Iacomi si Bunţu Segal, apare ciobanul Haralambie. L-am intalnit cativa ani la rand in Stanilele Mari, avea stana cativa metri mai jos de actuala bariera, spre Piatra Sura.
Pot sa confirm ca Bunţu Segal a fost sofer. A carat cu camionul busteni taiati in Ceahlau si nu numai. Ceea ce ar explica, intr-un fel, marea lui dragoste pentru Ceahlau. Imi mai amintesc ca prin 1986-87 a fost supus la doua operatii, dupa care a plecat la familie, in Israel, unde a mai trait doi sau trei ani. Ma gandesc ca si clima de acolo i-a grabit sfarsitul.
Domnul Mihai, alese mulțumiri pentru aceste informații atât de prețioase!
Mulţumesc, Mihai!
Foarte interesant şi blogul tău. Îl voi urmări cu interes, mulţumesc pentru legătură.
Foarte bun si interesant articolul !
E bine sa mai citim/aflam despre oameni reprezentativi. Din pacate mass-media ne sufoca cu tot felul de pseudo-alpiniste/alpinisti ce isi etaleaza trofeele „vanate” cu aplomb…
Ma bucur ca avem posibilitatea sa mai aratam si altceva. Sunt convins ca cineva o sa cultive ideea mai departe…
Ganduri senine !
Mulțumesc, Mircea, pentru comentariu.
Am vrut să-i dedic pe Alpinet sau pe Carpați, săptămâna trecută lui Ticu un material, dar nu m-am încadrat în timp…
Ca și concitadini, pe lângă faptul că îl cunosc foarte bine și avem mulți alpiniști/prieteni comuni și mentorii au fost aceeași. Profesorul Avădanei mi-a fost diriginte, dar uite că, amintindu-mi acum de domnia sa, mă întreb oare ce-am învățat cel mai mult de la dânsul, să iubesc foarte mult muntele sau să fiu un foarte bun informatician?
Cred că de-amândouă – în egală măsură și cu aceeași intensitate. 🙂
Ticu Lacatusu:
„Înainte de a fi alpinist, am fost un pasionat handbalist. Am ales apoi verticalele munţilor sub influenţa cadrului natural din jurul casei, a vieţii de geolog «carpatic», dar şi a celor care mi-au direcţionat destinul (prietenii din copilărie care aveau mai mult curaj decât mine, profesorul de matematică Avadanei şi doctorul Iacomi, care au fost primii mei mentori în ale muntelui…”
http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-constantin-lacatusu-604815.htm
foarte frumos .felicitari….
Foarte frumos. Felicitari ca-ti gasesti timp pentru asa ceva.
Esti in forma si ma bucur ca am fost colegi si sintem prieteni!oameni,locuri,timp,ii incadrezi minunat intr-un tablou care ne face sa ne ducem cu gindul la neschimbata magie a naturii!La urma urmei nimic nu e schimbat,parca ar fi fost ieri si asta…din cauza ta!
Am citit si recitit articolul pe Alpinet. Cat m-am bucurat si ma bucur ca exista oameni ca tine Daniela !
jos palaria
Vin şi eu cu o mică întrebare. Are idee cineva în ce condiţii a fost făcută fotografia cu acvila? Nu pare a fi chiar naturală poziţia păsării, iar distanţa este foarte mică. Şi totuşi în acea perioadă încă mai existau acvile în zona Ceahlăului nu? Sau mă înşel? Are cineva informaţii sau idei cu privire la momentele şi cauzele care au dus la dispariţia ceahlăului sau zăganului (Gypaetus barbatus) şi a acvilei de munte din masiv? Ştiu că pe panourile informative ea încă apare, dar nu ştiu dacă a mai fost văzută de cineva în ultimii ani. Ar fi interesante de aflat.
Din cate stiu, speciile respective au disparut de prin anii ’70.
Poate cateva elemente sunt de ajutor pentru clarificarea problemei „Segal”. Din fotografie cred ca este vorba de primul si singurul meu instructor de schi. Pot confirma faptul ca avea un baiat pe care se chinuia sa-l invete sa schieze. Era un om foarte linistit si rabdator. Asa mi-a ramas mie in memorie. Eram in cursul primar in acel timp si locuiam langa spitalul mare in una din vilele Schiel. Sotia si baiatul au plecat in Israel fara domnul Segal. Acesta a vut un accident nefericit cu masina. A dat inapoi fara sa vada ca in spate se afla un copil. Accidentul a fost mortal si a fost condamnat. Nu am mai auzit nimic apoi despre soarta lui, desi am parasit Piatra Neamt in 1966. Daca ai timp poti sa arunci o intrebare la comunitatea evreiasca, la Templu mare, din spatele hotelului Ceahlau.
Draga mea, articolul e minunat…
Vă mulţumesc tuturor pentru cuvintele frumoase adăugate aici – şi prin „aici” mă refer şi în memoria doctorului Iacomi.
Acest articol, într-adevăr – pentru unii – cam lung a presupus şi mai multă muncă şi pentru anumite informatii ce ţineau de documentare şi mai ales despre Avraam Segal am întrebat PESTE 100 !!! de persoane câte ceva. Nimeni nu mi-a răspuns nimic sau tot ce mi s-a răspuns a fost „Nu ştiu.” „Habar n-am.” „Cine mai ştie?”
Sper, pe măsură ce va fi citit, că viitoarele comentarii vor conţine plăcute aduceri aminte – ca şi cele adăugate de dvs. Dacă între timp voi mai afla, la rândul meu, câte ceva vă voi transmite tuturor.
Vă invit să vizionaţi şi filmul inserat în acest articol, în care apare dr. Iacomi şi moş Dragomir Găină, în text, după fotografia din Poienile Stănilelor, cuvântul „film” subliniat vă va deschide legătura spre Picasa.
Exceptional articol. Sincere felicitari! Sunt sincer impresionat, mai ales ca am avut prilejul, cand eram copil sa-l cunosc pe acest mare pietrean. Daca imi aduc bine aminte fiul sau era mai mic decat mine cu un an sau doi la Petru Rares. Am o curiozitate domnul Segal a fost in viata civila intr-o perioada, conducator auto la Gospodaria comunala? Dupa fotografie imi aduce aminte de o persoana care schia pe dealul din spatele spitalului si casei Ursulescu.
Jos Pălăria!
Jos Palaria!
frumos tot ce ai scris,se vede ca esti o impatimita a muntelui,felicitari
Ştiu de doctorul Iacomi din scrisele lui nea Baticu. Recunosc a nu le fi dat mare atenţie la vremea aceea, prin 1985, dar instinctiv am rămas cu impresia unui om la locul lui.
Revăzînd acum imaginile de aici, impresia – fie şi pe cale iraţională – se menţine. Pare ins din categoria lui Ion Coman… Cu un grad de suferinţă în plus, acumulată în cursul vieţii. Ştii, Daniela, că am acest obicei prost, al intrării nepoftite în sufletul omului…
În paralel, îmi menţin interesul pentru stilul de scrise (inclusiv istorice) să-i spun gazetăresc, cu epitete şi înflorituri mai puţine, dar cu informaţie mai multă.
Faci o treabă foarte bună, prietenă Daniela!
cititi articolul asta si minunati-va..l a scris o prietena de-a mea dana pui.
Felicitari pentru talentul tau de a ne impartasi din tainele montaniarzilor, omagiului adus Dr. IACOMI ,si a faptului ca dincolo de maretia peisajului, menita sa taie pur si simplu respiratia privitorului, Ceahlaul a intrat si a ramas insa in istorie datorita misterelor care il inconjoara.
SUCCES!!!
Alese mulţumiri familiei Georgeta şi Ionuţ Iacomi, precum şi Centrului de Informare Turistică din cadrul Bibliotecii Judeţene G.T. Kirileanu Piatra-Neamţ ( http://www.neamt-turism.ro/ ) pentru materialele documentare puse la dispoziţie şi pentru sprijinul acordat.